Din câte cunoaștem, prima explicație a denumirii de ”Sfinx din Bucegi”, cu trimitere explicită la cel de la Gizeh, îi aparține profesorului I. Simionescu, în perioada interbelică:
”Acelaş joc de forţe a dat naştere celeilalte stânci (Sfinxul de la Babele – n.n.), care în adevăr samănă cu capul Sfinxului din Egipt (s.n.)”.1
După instaurarea noului regim, la ani distanță, un redactor rămas anonim reia tema:
”Zarea Munţilor Bucegi este străjuită spre sud de «Sfinxul românesc» numit astfel deoarece aminteşte de monumentul antic din preajma piramidelor egiptene (s.n.)”.2
În anul 1966, un redactor, și el anonim, face, în Sportul popular (!!), o afirmație hazardată:
”Menţionăm însă că eruditul istoric N. Densusianu, în lucrarea sa «Dacia preistorică», emite ipoteza că această sculptură (Sfinxul din Bucegi – n.n.) nu este… opera naturii, ci a oamenilor din epocile preistorice, care au săpat stînca dîndu-i un chip omenesc, in cinstea vreunui zeu. Cum este stabilit faptul că o parte a locuitorilor preistorici din regiunea în care este cuprinsă şi ţara noastră s-au împrăştiat în lume, ajungînd unii în Italia – din care s-au format etruscii – iar alţii au mers în Grecia şi de acolo pe coastele Asiei Mici pînă în Egipt, Densusianu susţine că aceştia au sculptat Sfinxul de aci după asemănarea celui făcut de ei, sau de strămoşii lor în Bucegi.”3
Desigur, Densușianu, cu ș, nu putea afirma așa ceva, fiind, cum s-ar spune, în lipsă de… obiect. Mai clar: el nu a cunoscut nici direct, nici indirect stânca denumită convențional ”Sfinx” de pe Platoul Babele. În prezent, există un cvasiacord în această privință.
(Putând face subiectul unei prezentări separate, o eroare cu ”istorie”, provenită din lecturi superficiale, leagă Simulacrul lui Zeus, amintit de Densușianu, ba de Columna de pe vârful Omul – Simion Săveanu, Silviu Neguț, ba de Sfinx – Silviu N. Dragomir.
”Însuși Nicolae Densușianu, documentat și meticulos cercetător, deși nu «văzuse» încifratul Sfinx în călătoriile sale pe platoul Bucegilor probabil aflate din legendele paleofolclorice despre celebrul megalit, deoarece analizînd altarele ciclopice din Bucegi – așa cum considera el Babele – ne spune: «Chiar dacă simulacrul cel grandios al lui Zeus nu ar mai exista astăzi pe muntele Bucegi (subl. autorului), totuși aceste altare ar putea singure să ne spună că odată aceste înălțimi ale Carpaților au fost consacrate ca reședință unor divinități principale pelasge. Caracterul general al acestor altare este teogonic»”.4)
Pasajul5 din Dacia preistorică, invocat de Dragomir, trebuie înțeles în sensul intenționat de autor, respectiv, chiar și dacă. Nu de alta, dar Densușianu indică explicit conservarea simulacrului lui Zeus εὐρύοπα în Stânca Saturn, din apropierea Vf. Omul.)
Densușianu susține colonizarea Egiptului cu triburi pelasge, care au adus în aceste ținuturi cultura și religia. Susține și că vechile monumente egiptene nu aparțin autohtonilor, având o origine pelasgă.
”Popor disciplinat, religios, laborios şi rĕsboinic tot-o-dată, Pelasgiĭ păstorĭ şi agricolĭ orĭ unde se stabiliaŭ în aceste timpurĭ depărtate, eĭ eraŭ stăpânĭ. De o-dată cu eĭ duceaŭ şi instituţiunile lor naţionale, o religiune strămoşéscă formată, divinităţile şi preoţiĭ raseĭ lor. (…)
În acéstă parte a lumiĭ (la Oceanos Patamos sau Istru – n.n.) era pentru vechiĭ pelasgi din Egipet «regiunea divină», monumentele lor cele vechĭ religiόse, imaginile ḑeilor sĕĭ protectorĭ, ţéra strămoşilor adoraţĭ ca ḑeĭ”.6
Punctual, face referire la Sfinxul de la Giza ca reprezentare a lui Uran, imperatorul pelasg.7 Cu toate acestea, o apropiere între Sfinxul din Egipt și cel din Bucegi nu există în opera lui Densușianu. Am explicat deja de ce nu.
În 1995, Silviu N. Dragomir republică8, cu adăugiri nesemnificative, articolul din Almanah turistic în Cotidianul. El făcea apel, încă din ’78, la ”«grila de proporții a lui Leonardo da Vinci»”. În 1995 însă, o dezvoltă creativ, într-o ”Comparație asupra principalelor carac teristici faciale între Sfinxul de la Ghizeh și Sfinxul Românesc”:
Ce este această ”Comparație”? Plecând de la cele două profile laterale luate în analiză, aplică o schemă superficială de împărțire a feței, segmentată după linii plasate arbitrar, fără a fixa repere anatomice clare. Diferența dintre cele două proiecții este redată vizual prin linii oblice, iar diferențele sunt codificate ca ”suprafețe”.
Este un desen interpretativ, cu marje de eroare grosolane, care ”forțează” rezultatul. Dat fiind contextul (desenul însoțește un material deja redactat cu mai mult de un sfert de secol în urmă), avem siguranța că Dragomir a plecat de la concluzie și a construit desenul în jurul ei.
Silviu N. Dragomir era de profesie inginer, a lucrat în proiectare și era familiarizat cu desenul tehnic. Cititorii săi însă, mai puțin spre mai deloc. Așa încât n-au înțeles punctul grafic de plecarea al construcției grafice: profilele orientate după aceeași direcție au fost aliniate și scalate. Scalate individual, pentru a fi aduse la aceeași înălțime. Rezultatul? De vreme ce pozițiile de capăt 1 și 10 au suprafețele de diferențiere 0, ei au dedus că înălțimile celor două figuri ar fi egale în mărime naturală.
Această eroare de interpretare, care nu-i poate fi atribuită lui Silviu N. Dragomir, a dus la o concluzia că Sfinxul românesc are aceeași înălțime cu cel din Egipt.
Afirmația din ultima frază este mai degrabă probabilistică; urmărind cronologia ideii apare o curiozitate cu adevărat sărită de pe fix.
Ovidiu Nahoi este un om de pus pe rană: nesărat, deci nu provoacă usturimi în plaga deschisă. Amici comuni spun despre el că ar fi pâinea lui Dumnezeu. Poate, dar pâine dietetică, pentru cardiaci. ”Ale naibii coincidențe!” debutează cu o pastișă după Umberto Eco, pentru a ateriza în mundanul imund al afacerilor imobiliare:
”Cică înălțimea Casei Albe înmulțită cu lățimea dau exact distanța de la Lună la planeta Saturn. Ceva asemănător cu coincidențele numerice din jurul marii piramide de la Gizeh. Sau cu combinațiile numerice date de dispunerea pietrelor de la Stonehange. Sau punerea în ecuație a dimensiunilor Sfinxului din Bucegi și ale Sfinxului din Egipt (s.n.). Concluzia? Extratereștrii transmit pe diverse căi informații provenite de la inteligențe superioare. Iar strămoșii noștri au venit de pe alte sisteme solare”.9
O fi citit Ovidiu Nahoi ”Pendului lui Foucault”, dar i-a pătruns eventual litera, nu și spiritul. Altfel, ar fi fost precaut cu afirmațiile fără suport, știind că nu puțini sunt dispuși să le ia de bune și să ”traducă” pamfletul și ironia în adevăruri oculte.
Din nou, o afirmație probabilistică; este posibil ca, pornind de la Nahoi, în 2006 cineva să fi dedus, eronat, că Sfinxul românesc are aceeași înălțime cu cel din Egipt.
În 2010, vorbim deja de un fapt stabilit:
”Iată încă un amănunt interesant, Sfinxul românesc are înălțimea celui din Egipt”.10
Iar în 2014, Sorin Golea, un bazaconist de top, dă formularea rotundă:
”Sfinxul este o stâncă în Munții Bucegi care, privită din lateral, are forma unui cap de om care poartă căciulă. Dimensiunile ei sunt 8 metri înălțime și 12 metri lățime. Faptul că înălțimea Sfinxului din Bucegi coincide cu cea a Sfinxului de la Giseh, Egipt, a condus la ipoteza conform căreia sculptura egipteană ar fie o copie a stâncii din România”.11
Golea publica pentru tabloidul Libertatea, la vremea aceea cel mai vândut cotidian din România. Orice prostie apărea acolo devenea bun public comun. La fel s-a întâmplat și cu aceasta.
Culmea absurdului va fi atins de Oana Ghiocel, regizor, producătoarea unui documentar despre Sfinxul din Bucegi și izvor nesecat de informații hazardate:
”Capul Sfinxului din Bucegi, al celui din Egipt și al celui din Peru au aproximativ șase metri, o coincidență doar aparentă…”12 (aici)
***
Ce înălțime are Sfinxul din Bucegi? Simplu, ne spune Wikipedia: 8 (opt) metri. Publicul rămâne la această cunoaștere ”comună”, ba chiar o preia pentru a face paradă, conturând un argumentum ad numerum de toată frumusețea.
În realitate, cota Sfinxului este de 9 (nouă). Metri. Cu toate că întâlnim și la ei erori, topografii militari români sunt infinit mai credibili decât o sursă online compilată de niște anonimi:
(DTM 1:25000; DTM 1:50000)
De unde a venit totuși valoarea de pe Wiki? Am aflat cu multă răbdare; de e o platformă care nu mai este online, dar a arhivat-o Wayback Machine: fostul site al cabanei Babele, babele.ro13 (aici).
Avem acolo o prezentare, terminată printr-o referință: ”text preluat din Ghidul Cabanelor de Gh. Epuran 1964”. Epuran e un nume greu în turismul românesc și transferul de autoritate este garantat. Doar că din șase paragrafe de text, doar unul14îi aparține (al doilea). Restul sunt creație originală a celor cu site-ul sau simple preluări nesemnalizate ca atare:
”Sfinxul din Bucegi alt. 2216 m
Situat la 10 minute de cabana Babele, marele Sfinx din Bucegi, a fost fotografiat, se pare, pentru prima dată, prin anul 1900, dar din față, și nu din profil, așa cum apare în imaginile «uzuale». El a fost denumit astfel abia începând din anul 1936. Imaginea de sfinx a apărut în momentul în care stânca, azi înaltă de 8 m (s.n.), cu o lățime de 12 m, a fost privită dintr-un anumit unghi, având drept reper o axă ce pornește de la el către Baba Vântoaselor, cum i se spune unei stânci din preajmă. Stânca cu înfățișare de om privește spre cercul de precesie al echinocțiilor. Megalitul capată conturul cel mai limpede la 21 noiembrie, când apune soarele”.
Pentru cunoscători, nu ar fi avut cum Epuran în 1964 să sintetizeze informații publicate de-abia în 197815.
Cronologia modificărilor paginii Wiki ne confirmă traseul: mențiunea apare de-abia pe 15.04.2007, este făcută chiar de inițiatorul paginii și are un mobil străveziu: ”Cea mai misterioasă formatiune din Carpați ramâne stânca din Bucegi care are o asemănare tulburătoare cu Sfinxul egiptean având amândouă aceaşi înălţime (8 m)”16. (aici)
Rezumând: o sursă înșelătoare, cu aparență de autoritate, este preluată tezist de un ”enciclopedist” Wiki, devine ”bun comun” și apoi se răspândește necontrolat, pe baza altei pretinse autorități (enciclopedia digitală).
Un scurt plonjeu în istorie. Marea Enciclopedie franceză (L’Encyclopédie ou Dictionnaire raisonné des sciences, des arts et des métiers) nu a fost doar un mijloc de a face accesibilă știința și cultura în rândul maselor. Ci și un vehicul ideologic și un instrument de nivelare. În 1933, Mircea Eliade nota caustic:
”…Enciclopedia, marea Enciclopedie a luminilor raţiunii, piatra fundamentală a progresului, a ştiinţei, a pozitivismului filozofic – este mult mai «medievală», mult mai falsă şi mai superstiţioasă decât şi-ar fi închipuit chiar cel mai fanatic detractor al Revoluţiei. Este, în fond un «Bestiarium» scris după superstiţiile vremei. Îi lipseşte, aşa dar, chiar fantezia şi naivitatea bestiariilor şi phisiologosurilor medievale. Este trucată, improvizată şi plină de inexactităţi ştiinţifice”.17
Echivalentul modern este Wikipedia, cu bunele și cu relele inerente. Diferența constă în factorul de multiplicare caracteristic mediului digital.
***
Și totuși, de ce-ar fi atât de importantă înălțimea Sfinxului din Bucegi?
Să ne amintim de susținerile lui Golea: ”Faptul că înălțimea Sfinxului din Bucegi coincide cu cea a Sfinxului de la Giseh, Egipt, a condus la ipoteza conform căreia sculptura egipteană ar fie o copie a stâncii din România”.
Dovadă că lucrurile nu stau tocmai așa sunt dimensiunile reale ale celor două figuri. Odată rezolvată metrica Sfinxului din Bucegi, să vedem cum stau lucrurile cu cel de la Giza, Egipt.
În cadrul American Research Center in Egypt (ARCE) Sphinx Project (1979-1983), s-au ridicat planuri la scară a Sfinxului, de ansamblu și de detaliu, bazate pe măsurători exacte. Datele sunt publice:
”Înălțimea totală a statuii, de la podeaua de rocă de bază până la vârful cobrei de pe frunte (așa cum se păstrează în prezent), este de aproximativ 20,22 m, cu mici variații datorate neregularităților solului. Vârful spatelui, în punctul său cel mai înalt, se află la 12,38 m deasupra nivelului podelei (…) Înălțimea totală a capului, de la baza bărbiei până la vârful resturilor cobrei (uraeus), este de 5,88 m”.18
Așadar: h chip = 5.88, h gât = 1.96, h chip cu gât = 7.84.
Considerăm că ambele dimensiuni au fost ajustate creativ: în Bucegi s-a ”pierdut” un metru, la Giza s-au adăugat centimetri. De altfel, regăsim această rotunjire, pentru Egipt (”Numai capul are opt metri”) într-o sursă19 obscură, interbelică.
Totul pentru a se ajunge la o valoare comună, plecându-se de la o concluzie prestabilită.
Mai presus de subiectul discutat, iese la suprafață un fapt îngrijorător:
Date false, generate tezist ca proptele pentru teorii obscure, își ocultează originea și mobilul, devenind (prea ușor) cunoaștere comună. Desigur, metrica Sfinxului din Bucegi nu are o miză în sine. Dar oare câte astfel de falsificări circulă nestingherite, falsificări care au folosit cândva, cuiva, cumva, pentru ca apoi să dobândească o viață proprie și să se nemurească ca atare, izolate de propriul genitor și de intențiile lui?
În același registru, majoritatea exemplelor de mitologie modernă (așa-numitele ”legende urbane”) analizate de către noi prezintă caracteristicile unui construct progresiv, prin erori, interpretări forțate și preluări necritice. Aceste pseudo-istorii populare sunt adesea rezultatul unor distorsionări, contaminări și amplificări generate de mass-medii.
Note 1I. Simionescu, Prin munții noștri, Ed. Cartea Românească, București, 1941, p. 107; 2***, ”Sfinxul romînesc”, în Știință și tehnică, nr. 4/01.04.1960, p. 12; 3***, ”Încă o enigmă a Sfinxului”, în Sportul popular, nr. 5001/18.06.1966, p. 7; 4Silviu N. Dragomir, ”Sfinxul din Bucegi. Legendă și adevăr despre megaliți”, în Almanah turistic 1978, p. 122; 5Nicolae Densușianu, Dacia preistorică, IAG Carol Göbl, București, 1913, p. 282; 6Nicolae Densușianu, Op. cit., p. 331; 7Idem, cap. ”Domnia lui Uran peste Egipt”, pp. 932-9; 8Silviu N. Dragomir, Sfinxul din Carpaţi a fost modelul Sfinxului egiptean?, în Capra vecinului (supliment de weekend Cotidianul), nr. 58(1103)/11-12.03.1995, p. 6; 9Ovidiu Nahoi, ”Ale naibii coincidențe!”, în Evenimentul zilei, nr. 4352/04.02.2006, p. 6; 10Romulus Popescu, Muntele Sfânt, în Jurnalul național, nr. 5510/06.11.2010, p. 36; 11Sorin Golea, Stâncile magice din Bucegi, în Libertatea, nr. 6229/09.09.2014, p. 22; 14Gh. Epuran, Ghidul cabanelor, Ed. Uniunii de Cultură Fizică și Sport, București, 1964; 15Radu Nițu, ”Monumente megalitice”, în Magazin, nr. 1077/27.05.1978, p. 2. Vezi și Radu Nițu, ”Temple solare în Carpați”, în România pitorească, nr. 1/1975, p. 8; 17Mircea Eliade, ”Luminile” secolului al XVIII-lea”, în Cuvântul, nr. 2981/13.08.1933, p. 1; 18Mark Edward Lehner, Archaeology of an Image: The Great Sphinx of Giza, vol. I, 1991, pp. 186-7; 19Doctor G. T., ”O călătorie în Africa”, în Adevĕrul Literar și Artistic, nr. 681/24.12.1933, p. 8.
