Defector sovietic, Yuri Bezmenov este cunoscut publicului printr-un scenariu extins privind subversiunea ideologică, circumscris segmentului de ”măsuri active” operată de KGB în Occident și în special în Statele Unite ale Americii. Dacă teoriile sale (exemple aici și aici), semănând izbitor cu un erzaț după ”Protocoalele Înțelepților Sionului”, i-au adus o oarecare recunoaștere postumă, în schimb, viața sa este cvasinecunoscută. Jorge Barrera a schițat-o, intervievând membrii familiei și parcurgând documente desecretizate canadiene.
Jurnalist și colaborator mărunt al KGB-ului, Yuri Bezmenov nu pare să fi avut nici inteligența și nici profilul psihologic al unui defector ”plantat”. Mai degrabă, el a fost prelucrat în mediul extremei-drepte canadiene, unde și-a însușit un scenariu improbabil, credibilizat de propriul trecut. (Nota Terra Mirabilis)
Agentul haosului
Jorge Barrera
Yuri Bezmenov a fugit din Uniunea Sovietică în Canada în anii ’70, iar avertismentele lui despre dezinformare l-au transformat într-o vedetă postumă pe rețelele sociale. Documente obținute de CBC News dezvăluie relația lui toxică cu serviciile de informații canadiene.
I.
Tania Steinbach a învățat încă din copilărie că misiunea tatălui ei avea întotdeauna prioritate în fața familiei.
Când avea vreo opt sau nouă ani, tatăl lui Steinbach, un dezertor sovietic, obișnuia uneori să-i lase, pe ea și pe fratele ei mai mic, singuri în zonele împădurite din Parc Mont-Royal, la Montreal, pentru ca cei doi să găsească drumul spre casă analizând umbrele și poziția soarelui.
Făcea parte dintr-un regim de antrenament care includea exerciții de tir cu pușca cu alice, autoapărare și alergări matinale – totul pentru a-i pregăti pentru invazia care urma.
”Tata făcea cu noi tot felul de antrenamente ciudate, ca pregătire pentru sovietici”, a spus Steinbach, 43 de ani, care a crescut în Montreal și a petrecut aproximativ patru ani ca balerină profesionistă în Sankt Petersburg, Rusia, la începutul anilor 2000.
Steinbach spune că tatăl ei era o prezență dură și intermitentă în viața ei, dar că, din când în când, dădea dovadă de tandrețe și umor.
”Locuia cu noi câteva luni, apoi câteva luni nu mai locuia cu noi. Apoi se întorcea, și după aceea dispărea pentru un an”, a spus ea.
Tatăl ei încerca să rămână conectat, trimițându-le copiilor scrisori și vederi. Unele le semna ”E.T.”, ca extraterestrul din celebrul film al anilor ’80 care s-a prăbușit pe Pământ și voia să se întoarcă acasă. Alte scrisori le semna ”Papa, Tom”, o referință la Thomas (mai târziu scris Tomas) Schuman, numele pe care i-l dăduse CIA.
Numele real al lui Schuman era Yuri Aleksandrovici Bezmenov. Fiu al unui ofițer superior din armata sovietică, Bezmenov a fugit în Statele Unite în 1969, în timp ce activa în India ca operativ pentru agenția de propagandă sovietică Novosti Press Agency și îndeplinea sarcini pentru KGB. A lăsat în urmă o soție rusă și o fiică nou-născută la New Delhi.
În 1970, Canada l-a primit pe Bezmenov ca dezertor, ca un favor făcut serviciilor de informații americane.
A fost angajat de Radio-Canada International (RCI), serviciul internațional multilingv al CBC, în redacția de limbă rusă, în 1972, ”la recomandarea Serviciului de Securitate al RCMP (Royal Canadian Mounted Police), potrivit unui raport din 1985 al Canadian Security Intelligence Service (CSIS), masiv redactat.
Din clipa în care a ajuns în Canada, Bezmenov a fost obsedat de o misiune: să avertizeze Occidentul că instituțiile și populația sa erau erodate din interior de o strategie sovietică sofisticată de dezinformare.
”Se vedea ca pe un profet”, a spus Steinbach, al cărei nume de fată este Schuman.
Bezmenov a murit în Windsor, Ontario, în 1993, într-un relativ anonimat. Moartea lui nu a primit nicio acoperire în afara ziarului local, The Windsor Star.
Dar profețiile lui au fost readuse la viață. Aproape trei decenii mai târziu, videoclipuri cu avertismentele pe care le-a înregistrat în anii ’80 au fost încărcate pe YouTube și au strâns milioane de vizualizări, cu secțiuni de comentarii active ce ajung la zeci de mii de mesaje.
În timpul președinției lui Donald Trump, conferințele și interviurile lui Bezmenov, în care avertiza asupra pericolului dezinformării sovietice, au început să apară online; The New York Times l-a folosit chiar într-o serie video despre originile știrilor false. În 2020, Activision a folosit fragmente din videoclipurile sale într-un trailer cinematic pentru un joc din seria Call of Duty, cu tematică din Războiul Rece.
Acum, secvențe din aceleași videoclipuri sunt adesea reutilizate pentru a susține că lockdown-urile COVID-19 și mandatele de vaccinare sunt semnele unei dominații autoritare iminente.
Bezmenov și-a dorit întotdeauna tipul de platformă pe care cuvintele lui o ocupă astăzi, spune Steinbach.
”A contactat o mulțime de instituții ca să-și spună povestea, și în mare parte oamenii nu erau interesați”, a spus Steinbach, care locuiește acum în Oregon împreună cu soțul și cele două fiice ale lor. ”Cred că a avut multe eșecuri în carieră, iar asta l-a dezamăgit profund.”
Acea frustrare se poate vedea în peste o mie de documente de informații ale CSIS și RCMP, obținute de CBC News. Publicate în baza Legii privind accesul la informații, aceste înregistrări urmăresc pentru prima dată traseul defecțiunii lui Bezmenov, din momentul în care a ajuns în Canada, prin perioada sa tumultuoasă la CBC, până la conflictul cu guvernul federal din cauza deciziei lui de a-și face publică povestea.
II.
O mare parte din rolul Canadei în Războiul Rece rămâne încă necunoscută, spune Tim Sayle, directorul programului de relații internaționale de la Universitatea din Toronto și coordonator al Canadian Foreign Intelligence History Project.
În principal pentru că, spre deosebire de SUA și Marea Britanie, guvernul canadian încă nu are un cadru adecvat pentru declasificare. Alan Barnes, fost director al Diviziei Orientul Mijlociu și Africa din cadrul Secretariatului pentru Evaluarea Informațiilor al Consiliului Privat, spune că povestea Canadei este fie ”complet ignorată, fie înghițită în narațiunile altor țări”.
Într-un raport publicat în ianuarie 2021, comisarul federal pentru informații, Caroline Maynard, a cerut guvernului federal să dezvolte un cadru de declasificare care să permită publicarea documentelor istorice la anumite intervale de timp.
Maynard a spus că biroul ei gestionează aproximativ 400 de plângeri legate de arhive istorice, ceea ce reprezintă 20 la sută din volumul lor de muncă. ”Totul ține de ideea de a avea un guvern deschis și transparent și de a oferi acele informații în mod voluntar”, a declarat recent Maynard pentru CBC News.
Guvernul federal a lansat un proiect-pilot în octombrie 2021 pentru a analiza o selecție de documente istorice clasificate, în baza unui cadru de declasificare aflat în stadiu de proiect, potrivit unei declarații transmise prin e-mail de Public Safety Canada.
Sayle spune că, deși nu se știe exact câți dezertori a primit Canada în timpul Războiului Rece, țara a găzduit cel puțin 71 de dezertori și familiile lor – majoritatea prin intermediul aliaților – în anii ’50 și până la începutul anilor ’60.
Canada găzduia adesea dezertori trimiși din alte țări occidentale, spune Sayle, ca favoruri făcute serviciilor de securitate aliate, deoarece Ottawa primea mai multe informații decât furniza. Cei mai mulți dezertori proveneau din blocul sovietic, dar și din Cuba după revoluția din 1959. Sayle afirmă că urma dezertorilor comuniști care ajungeau în Canada ”se răcește în mare parte” după 1962.
Documentele obținute de CBC News despre Bezmenov oferă însă o fereastră către zonele de umbră ale perioadei de după 1962.
Singurele detalii cunoscute anterior despre defecțiunea lui Bezmenov proveneau chiar din relatările lui – mai întâi pentru jurnaliștii canadieni, la sfârșitul anilor ’70, apoi în conferințe din SUA în anii ’80, alături de o scurtă carte și un interviu tip documentar produs independent.
Așa cum povestea Bezmenov, americanii au ignorat inițial încercarea lui de a dezerta în India, așa că s-a deghizat în hippie pentru a evita capturarea de către KGB. CIA l-a luat până la urmă sub protecție și timp de șase luni a trecut printr-un debriefing, la Atena, în Grecia.
”Spunea că a adus microfilme, fotografii, toate lipite în jurul corpului” când a dezertat la americani, a spus Tessie Lucena, mama lui Steinbach, care s-a căsătorit cu Bezmenov în 1977. (Au divorțat în 1989.)
CIA a cerut canadienilor să îl primească.
Rapoarte de intelligence recent publicate dezvăluie povestea lui Bezmenov din perspectiva agenților de informații canadieni. Documentele, multe parțial sau complet redactate, arată cum ofițerii responsabili de el – angajați ai unei agenții secrete din cadrul Departamentului Afacerilor Externe – s-au chinuit să-l împiedice să-și dea de gol identitatea și au urmărit deteriorarea lui treptată.
III.
Firul documentar canadian al poveștii lui Bezmenov începe cu un articol de presă.
Pe 10 februarie 1970, misiunea canadiană din New Delhi a trimis o telegramă diplomatică confidențială (subiect: ”Dezertor sovietic”) către misiunile din Londra, Moscova, Washington, D.C., precum și către sediul central din Ottawa. Telegrama menționa că, potrivit legii indiene de la acea vreme, misiunilor diplomatice le era interzis să ofere azil oricărui dezertor.
”Presa indiană a publicat astăzi o știre conform căreia un ofițer de presă sovietic în vârstă de 31 de ani, Yura Bezemenov [sic], a dispărut, iar speculațiile spun că ar putea dezerta în Occident. Alături de SUA și Marea Britanie, Canada este văzută ca una dintre posibilele surse de azil”, se spunea în telegramă. ”Când presa ne-a abordat aseară, am negat orice cunoștință despre rusul dispărut.”
Trei luni mai târziu, pe 20 aprilie, John Starnes, directorul general al Serviciului de Securitate al RCMP, a aprobat o recomandare a superintendentului Murray Sexsmith conform căreia Comitetul Interdepartamental pentru Dezertori – o structură secretă – ar trebui să îl accepte pe Bezmenov ca un favor făcut americanilor.
Potrivit cercetării lui Tim Sayle, comitetul a fost creat în 1953 și includea reprezentanți ai RCMP, ai Departamentului Afacerilor Externe și ai Departamentului pentru Cetățenie și Imigrație, pentru a decide ce dezertori ar trebui primiți în Canada.
Sexsmith a scris că serviciile de informații canadiene ar trebui ”să fie atente pentru a evita să se angajeze într-o operațiune de tip «dădacă»”, deoarece ”experiența anterioară arată că asta poate deveni o bătaie de cap enormă și un consumator de resurse umane”.
Pe 26 iunie 1970, un memoriu secret al RCMP detalia ”legenda” lui Bezmenov – termen din jargonul spionajului care desemnează o acoperire, o poveste inventată pentru a ascunde identitatea reală a cuiva. Documentul includea și noul lui nume: Thomas David Schuman.
Un grup de informații extrem de discret din cadrul Departamentului Afacerilor Externe, Special Research Bureau (SRB), a devenit principalul punct de contact al lui Bezmenov după ce acesta a ajuns în Canada. Una dintre sarcinile SRB – derivată din Joint Intelligence Bureau, inițial aflat în subordinea Departamentului Apărării Naționale – era să intervieveze dezertori. Potrivit lui Alan Barnes, documentele arată pentru prima dată că această unitate era implicată și în gestionarea directă a dezertorilor.
RCMP, la rândul său, și-a exprimat ușurarea că nu va trebui să se ocupe direct de Bezmenov. ”Această structură nu va fi implicată în problemele întâlnite în mod obișnuit în cazurile de acest tip”, se arată într-un memoriu al Diviziei de Securitate și Informații a RCMP, datat 9 septembrie 1970.
Pe 16 iulie, Bezmenov a zburat din Germania de Vest spre Toronto, cu zborul Air Canada 873, aterizând la ora 17:35. A sosit cu 500 de dolari în buzunar și s-a întâlnit cu un funcționar de imigrare desemnat, care l-a sfătuit cum să-și găsească un loc unde să stea, arată documentele.
La câteva săptămâni după ce a ajuns în Toronto, Bezmenov – care opera acum exclusiv sub numele Thomas Schuman – a găsit un apartament de burlac pe St. George Street, pentru 125 de dolari pe lună. Și-a deschis un cont la Royal Bank și a reușit să obțină un job ca redactor de corectură la The Globe and Mail, câștigând 105 dolari pe săptămână, potrivit unui raport al SRB. Documentele arată, de asemenea, că Bezmenov a primit aproximativ 10.000 de dolari – în depozite lunare – pentru a acoperi chiria, mâncarea și alte cheltuieli timp de un an.
În cele din urmă și-a cumpărat un Fiat 850 și obișnuia să plece singur la plimbare cu mașina în weekend. Și-a petrecut prima vară muncind la o fermă din Ontario.
”Este foarte dificil să-ți faci prieteni într-o țară nouă. Cumva simt că trăiesc într-un fel de vid”, i-a scris Bezmenov ofițerului său de legătură într-o scrisoare din 29 martie 1972. ”Aici, în Canada, oamenilor nu le pasă prea mult de «cauze» sau de loialitatea față de grup. Trebuie să învăț să trăiesc doar pentru viață.”
Nu a putut învăța asta niciodată.
În august 1972, Bezmenov a prins șansa pe care o visase. Radio Canada International l-a angajat în redacția de limbă rusă pentru a transmite către blocul sovietic pe unde scurte. S-a mutat la Montreal și își începea fiecare zi de lucru la ora 6 dimineața, răsfoind știrile apărute peste noapte, după care prezenta cele mai importante subiecte în rusă la ora 9, într-un segment de opt până la zece minute. Apoi urma o discuție zilnică pe teme de actualitate, completând astfel programul de 30 de minute, potrivit documentelor.
La mai puțin de două luni, a început să bănuiască faptul că un agent al serviciilor sovietice se infiltrase la locul său de muncă.
A fost invitat de un coleg – identificat drept Contele Lieven – să întâlnească o persoană al cărei nume este redactat în document. Întâlnirea l-a zguduit pe Bezmenov, conform unui raport SRB din noiembrie 1972.
”Pot să recunosc tipologia din experiență. [Bărbatul neidentificat] era agitat, nervos și nu răspundea direct”, i-a spus Bezmenov ofițerului său de legătură, potrivit raportului SRB.
Problemele de la serviciu aveau să se înrăutățească, chiar și după ce RCI i-a oferit un post cu normă întreagă, cu o periodă de probă timp de un an – lucru care l-a iritat. Tensiunile cu colegii, pe care Bezmenov îi numea ”mafia Lieven”, au continuat să mocnească, culminând cu o izbucnire însoțită de țipete, pe fondul acuzațiilor că Bezmenov ar fi spion rus, potrivit unui raport SRB din martie 1973.
”S-ar putea foarte bine ca totul să treacă, la fel cum s-au risipit multe dintre «furtunile în samovar» ale lui Schuman”, spunea un raport SRB din 30 iulie 1973.
Nu a trecut niciodată.
În septembrie, unul dintre colegii săi de la RCI s-a întâlnit cu RCMP și a sugerat că Bezmenov era spion sovietic. Informatorul a spus că ”întreaga lui poveste este falsă” și că ar trebui investigată mai profund, potrivit unui raport RCMP ultrasecret din septembrie 1973.
Bezmenov a continuat să fie dezamăgit de RCI, crezând că unii din secția de limbă rusă erau compromiși și primeau cadouri de la sovietici, promovând idei pro-ruse în programe. Credea, de asemenea, că în conducerea RCI exista preocuparea de a nu Uniunea Sovietică.
Într-o scrisoare din 14 decembrie 1974 către RCMP, care rezuma o întâlnire cu Bezmenov, SRB nota că acesta părea ”deprimat și nefericit” și ”încă resimțea efectele” unei ”căderi alcoolice din săptămâna anterioară”.
Frustrările lui Bezmenov de la RCI au izbucnit pe 9 martie 1976, când l-a sunat pe R.L. McGibbon, ofițerul său de legătură de la SRB, cu vestea că își dădea demisia de la RCI. Simțea că era ”iritant” pentru conducere și că, având în vedere presiunea, nu avea decât o singură opțiune: să plece.
”Crede că își va reduce consumul excesiv de alcool odată ce va părăsi CBC”, a scris McGibbon într-o scrisoare în care rezuma conversația lor.
Un memoriu al RCMP nota că managementul RCI era mulțumit să-l vadă pe Bezmenov plecând ”înainte să creeze tensiuni între CBC și guvernul sovietic.”
IV.
Mai târziu, Bezmenov i-a spus Lucenei o versiune diferită despre modul în care s-a încheiat perioada lui la corporația de stat.
În versiunea lui, ambasadorul sovietic în Canada l-a sunat pe premierul de atunci, Pierre Elliott Trudeau, pentru a se plânge de emisiunile în limba rusă ale lui Bezmenov. Acest lucru a dus la un telefon din partea premierului către președintele CBC și apoi în jos pe lanțul ierarhic, până când Bezmenov a fost concediat pe 9 martie 1976, a spus Lucena.
”A fost concediat pe la ora cinci și i s-a spus: «Domnul Trudeau vă vrea scos din emisia CBC»”, a povestit Lucena, rememorând discuția pe care o avusese cu Bezmenov în perioada aceea. Bezmenov a repetat o variațiune a acestei povești într-un documentar din 1984.
Ambasadorul sovietic în Canada la mijlocul anilor ’70, Alexander Yakovlev, era, după unele relatări, un prieten de familie al lui Trudeau, iar abordarea acestuia din urmă față de Uniunea Sovietică se abătea adesea de la linia americană.
Emisiunile rusești ale RCI îi iritau cu adevărat pe sovietici. Și-au exprimat nemulțumirea publicând, în aceeași lună în care Bezmenov a părăsit postul public, un articol critic la adresa CBC într-un ziar de stat. În articolul ”Minciuni pe unde scurte”, Bezmenov era deconspirat și descris drept ”un trădător al patriei care și-a abandonat familia… urmărind o viață dulce în străinătate”.
Serviciile de informații canadiene știau de mult că sovieticii îi penetraseră acoperirea. Cu câteva luni înainte, Bezmenov primise la domiciliu o scrisoare cu ștampilă poștală din Helsinki, Finlanda, trimisă de fosta sa soție rusă, Ana, pe care o abandonase în India. La scurt timp, a sosit o altă scrisoare – de data aceasta cu ștampilă din Moscova – la biroul său de la RCI.
RCMP a efectuat o analiză grafologică a scrisorilor și a concluzionat că același autor le redactase pe ambele, dar că o a doua persoană scrisese adresele de pe plicuri.
Bezmenov credea că sovieticii îi recunoscuseră vocea în emisiunile RCI. Deși serviciile canadiene de informații recunoșteau această posibilitate în documente, agenții au concluzionat în cele din urmă că Bezmenov era, în mare parte, responsabil pentru ”propria lui cădere în ceea ce privește compromiterea identității de acoperire”, potrivit unui memoriu din 1981.
Ofițerii de informații au exprimat încă de la început îngrijorări legate de neglijența lui în ceea ce privește anturajul și de tendința de a atrage atenția în mod inutil, ceea ce submina ”acoperirea și legenda” lui, care ”se subția tot mai mult”, se arată într-o scrisoare RCMP către SRB din octombrie 1973.
În plan intern, aceste temeri au evoluat către discuții despre potențialul lui Bezmenov de a re-dezerta, în timp ce Bezmenov se temea că Canada îl va folosi ca pe un pion într-un schimb cu sovieticii.
În martie 1974, RCMP a emis un memoriu ultrasecret concluzionând că sovieticii știau că Schuman era Bezmenov. ”Dacă nu ați făcut-o deja, poate ar fi bine să-l avertizați pe Schuman cu privire la posibilitatea unor noi acțiuni sovietice”, se spunea în document.
Ofițerii SRB și RCMP care gestionau dosarul lui Bezmenov nu știau că acesta discuta în mod regulat despre defectarea sa în cercul său de cunoștințe – inclusiv cu viitoarea sa soție.
V.
Bezmenov a întâlnit-o pentru prima dată pe Lucena în 1973, la un grătar găzduit de un vecin al cărui teren din spate se învecina cu al său. Lucena avea 28 de ani și era în Montreal de doar o lună, după ce sosise din Filipine pentru nunta fratelui ei și pentru a începe o nouă viață. Vecinul era cavalerul de onoare al fratelui ei.
Bezmenov trecea adesea prin curtea din spate a vecinului ca să cânte la chitară, să fredoneze, să bea și să vorbească despre politică. ”Era arătos și foarte inteligent și vesel”, a spus Lucena, care are acum 76 de ani și locuiește în continuare în Montreal.
În timpul acelor întâlniri, Bezmenov o captiva cu povestea defecțiunii sale, inclusiv cu detalii precum faptul că CIA i-ar fi cumpărat numele de la un om de afaceri austriac și că se afla în Canada într-o ”misiune de a predica”, potrivit Lucenei.
Cei doi au fost într-o relație timp de patru ani, în timp ce se confruntau cu presiuni opuse: din partea mamei Lucenei, care voia să se căsătorească, și din partea ofițerilor de legătură ai lui Bezmenov, care îl avertizau să nu facă acest pas, de teamă că și-ar compromite acoperirea.
Dar la scurt timp după ce a fost expus în presa sovietică, Bezmenov și-a distrus acoperirea în Canada.
Pe 5 aprilie 1976, Vancouver Sun a publicat un articol despre defecțiunea lui Bezmenov, scris de jurnalistul Rob Bull. O parte din povestea pe care Bezmenov i-a spus-o lui Bull era ficțiune bazată pe realitate – includea o relatare despre rolul lui în cadrul agenției Novosti în India, dar nu făcea nicio mențiune despre acordul cu CIA și serviciile de informații canadiene.
Articolul a pus guvernul Trudeau într-o situație delicată și potențial stânjenitoare. Textul afirma că Bezmenov, devenit între timp cetățean canadian, obținuse o viză pentru a intra în țară cu acte false. Oficialii federali au recunoscut imediat pericolul politic al implicației că Bezmenov mințise în formularul de cetățenie, potrivit unei avalanșe de corespondență și memorii care au urmat articolului.
Comitetul Interdepartamental pentru Dezertori s-a întrunit și a elaborat un răspuns public, care a devenit baza răspunsului guvernului în perioada de întrebări, potrivit documentelor. Răspunsul public afirma că guvernul cunoștea trecutul lui Bezmenov și i-a acordat o nouă identitate din motive umanitare.
Repercusiunile au cuprins și conducerea superioară a CBC, care a fost șocată să descopere că unul dintre foștii lor angajați era un fost agent sovietic angajat sub un nume fals. Într-o întâlnire cu șeful IRC și cu directorul securității CBC, RCMP i-a asigurat că ”niciun alt dezertor nu mai era angajat la CBC, Departamentul Internațional”, potrivit unui memoriu secret din iunie 1976 care rezuma întâlnirea.
După ieșirea lui Bezmenov în public, relația lui cu serviciile de informații nu și-a mai revenit niciodată. SRB și RCMP s-au retras treptat din jurul lui, concluzionând că ”și-a pierdut orice credibilitate”, nu oferea ”nimic substanțial” și era ”o povară în ultima vreme”, conform unui raport RCMP din 1978.
Serviciile canadiene de informații l-au considerat responsabil pentru stânjeneala creată guvernului federal prin dezvăluirea poveștii sale în presă. Analizele din rapoartele despre Bezmenov au devenit din ce în ce mai tăioase.
”Schuman s-a deteriorat atât fizic, cât și social … consum excesiv de alcool observat … acum separat … devenit instabil … lucrează cu grupuri marginale de nivel inferior, fără importanță”, se arăta într-un raport din 1980 al Serviciului de Securitate RCMP, precursorul CSIS.
Bezmenov a încercat să păstreze contactul, sunându-i pe ofițerii de informații, adesea beat, uneori furios, alteori implorând ajutor pentru a-și găsi un loc de muncă. Deși a avut un scurt moment de vizibilitate – atât Toronto Star, cât și Toronto Sun i-au prezentat povestea – viața lui personală a intrat în haos.
S-a mutat la Toronto și a găsit slujbe ocazionale – de exemplu, paznic de noapte pentru o companie de autobuze sau răspunzând la telefoane pentru un avocat ucrainean, care în cele din urmă l-a concediat după ce Bezmenov a început să doarmă în birou, a spus Lucena.
Bezmenov s-a implicat în Biserica Unificării, o mișcare coreeană anti-comunistă cunoscută sub numele de ”Moonies”, precum și în John Birch Society, un grup de dreapta din Toronto, potrivit Lucenei și documentelor de informații.
”A început din nou să bea mult, din depresie, pierzându-și speranța”, a spus Lucena. ”Mi-a zis: «Tessie, nu am fugit [din Uniunea Sovietică] ca să-ți ofer o viață înstărită. Sunt pregătit să trăiesc foarte sărac pentru că e greu să găsesc un job decent și să-mi fac în același timp misiunea.»”
VI.
Bezmenov a ajuns în SUA în 1980 pentru a lucra la un ziar de limbă rusă din Los Angeles. Lucena a născut al doilea lor copil, un băiat numit Jonathan, în 1982. Și-a luat concediu de la jobul ei de tehnician de laborator într-un spital din Montreal și s-a mutat în California pentru a ține familia împreună.
Bezmenov a renunțat la ziar pentru a ține conferințe în de-a lungul și de-a latul SUA pentru John Birch Society, până când a decis că se descurcă mai bine pe cont propriu, povestește Lucena. Dar îi lipseau organizarea și instinctul de afaceri, iar inițiativa lui a eșuat.
Pentru a nu-și pierde locul de muncă din Montreal, Lucena s-a întors în Canada împreună cu copiii. Deși copiii au crescut în mare parte fără tatăl lor, el mai venea din când în când la Montreal ca să-i vadă.
În această perioadă, Bezmenov a publicat o carte intitulată A Love Letter to America și a înregistrat un interviu amplu, în stil documentar, cu G. Edward Griffin, un cunoscut conspiraționist american care avea să fondeze ulterior Red Pill University, un site ce găzduiește documentare pe teme precum hipnoza în masă și COVID-19.
În documentar, Bezmenov i-a spus lui Griffin că agenția de informații sovietică, cunoscută sub numele de KGB, își cheltuia 85 la sută din resurse pe subversiune ideologică, sau ceea ce el numea ”măsuri active”. Spunea că scopul programului era cucerirea unui inamic din interior prin distorsionarea percepției realității, până în punctul în care populația nu mai putea ”să ajungă la concluzii de bun-simț în interesul autoconservării, al familiei, comunității și țării”.
Bezmenov a continuat să lucreze ca freelancer și să țină conferințe oriunde și în orice mod putea, călătorind chiar și în Africa de Sud la un moment dat. Dar opțiunile i se împuținau constant, iar la sfârșitul anilor ’80 locuia în garajul unui prieten din Denver, Colorado.
Lucena a înaintat actele de divorț în 1989. Un an mai târziu, CSIS a pornit în căutarea lui Bezmenov ca parte a unei investigații de securitate națională, potrivit documentului redactat, care nu conținea alte detalii.
Bezmenov a reușit să se întoarcă în Canada în 1990, internându-se într-un centru de dezintoxicare din Windsor, Ontario. În anul următor, a obținut un loc de muncă predând un curs de relații publice la Universitatea din Windsor.
”Am lucrat cu el cu seriozitate și începea să revină în ritmul normal al vieții. Avea un job și își vedea copiii”, a spus Jim Whelan, locuitor din Windsor și sponsorul lui Bezmenov la Alcoolicii Anonimi. ”Și apoi, într-un final, la un Crăciun, a recidivat.”
Lucena spune că l-a așteptat toată ziua pe Bezmenov să ajungă la ea acasă, în Montreal, pe 22 decembrie 1992, ca să-i ia pe copii pentru Crăciun. A apărut abia a doua zi, spunând că o boală îi întârziase planurile de călătorie. Epuizată și rănită de absențele lui repetate și îndelungate de-a lungul anilor, Lucena spune că ceva s-a rupt în ea. ”Nu-i mai vorbeam,” a spus ea.
Tania Steinbach, care era adolescentă la vremea aceea, și-a petrecut aproape toată seara în camera ei, vorbind la telefon cu un băiat de care era îndrăgostită. Fratele ei, Jonathan, care dezvoltase o teamă față de tatăl lor din cauza durității acestuia, a rămas și el în camera lui, potrivit Taniei și Lucenei.
Bezmenov a petrecut cea mai mare parte a serii stând singur în sufragerie. Odată cu lăsarea serii, Steinbach a ieșit în sfârșit din cameră ca să-și salute tatăl. Era furios și a acuzat-o că îi arată ”lipsă de respect”. Steinbach, care mare parte din copilăria ei se temuse de Bezmenov, a ripostat, spunând că ”abia dacă fusese un tată” și că trebuia să ”câștige respectul”.
Bezmenov i-a răspuns tăios că ”mingea” era în terenul ei, că avea numărul și adresa lui. Steinbach spune că s-a întors val-vârtej în camera ei și a trântit ușa. A fost ultima dată când i-a mai vorbit.
A doua zi dimineață, în Ajunul Crăciunului, Bezmenov plecase înainte ca cineva să se trezească. De Crăciun, Lucena spune că a primit un telefon. Bezmenov era într-un spital din Windsor.
Au luat trenul din Montreal spre Windsor. La spital, l-au găsit pe Bezmenov în comă, conectat la un aparat de respirat, în moarte cerebrală din cauza unei intoxicații cu metanol.
”Îmi amintesc că mă simțeam îngrozită și vinovată că eu îi făcusem asta și, în același timp, îngrozită că, dacă s-ar fi trezit din comă, ar fi fost foarte furios pe mine”, a spus Steinbach. ”M-am rugat în spital să moară.”
Bezmenov a fost deconectat de la aparate și declarat mort pe 5 ianuarie.
Medicul legist a spus că moartea lui a fost rezultatul unei ”nefericite întâmplări”, a spus Lucena. În apartamentul lui a fost găsit un recipient gol de lichid pentru parbriz, împreună cu un pahar pe jumătate plin pe masa din bucătărie, a povestit ea.
Steinbach a spus că ”mulți, mulți ani după moartea lui… am reușit să îl iert și să îl iubesc”. Dar, până astăzi, ea și Lucena poartă cu ele vinovăția acelei ultime zile, a ultimei clipe în care au fost cu el.
”Dacă aș fi fost prietenoasă cu el, poate că ar fi fost în viață,” a spus Lucena.
”Avea un pahar deja plin, iar eu am pus picătura aceea finală care l-a făcut să dea pe dinafară”, a spus Steinbach.
Bezmenov este înmormântat în cimitirul Heavenly Rest din Windsor, Ontario. Pe piatra lui funerară scrie: ”Tomas Schuman, 14 aug. 1941; 5 ian. 1993, In Loving Memory, Tania, Jonathan, Tessie.”
Nu există nicio mențiune despre moartea lui Bezmenov în documentele serviciilor canadiene de informații. În dosarul său apar, totuși, trei date diferite de naștere: 14 aug. 1941; 11 dec. 1939; și ”1938”.
Părți din povestea lui Bezmenov rămân încă învăluite în umbrele Războiului Rece.
Articolul în limba engleză poate fi cititaici. Documente canadiene desecretizate, aici.
