L-am cunoscut pe Alexandru Berzovan în anumite împrejurări. În virturea acestei relaționări, am avut ocazia să citesc recenzia lui la Dan Alexe, De-a dacii și romanii, înainte de a fi publicată. L-am felicitat pentru două aspecte:
⦁ Stilul discursiv, care fără a renunța la rigoarea academică, depășește limitările formulelor consacrate (reci, anoste, cu minimă priză la publicul larg) și
⦁ Diponibilitatea rară de a scruta și ceea ce se află în spatele imediatului (acea referință la ”chestiuni și aspecte realmente sinistre”).
Ulterior publicării, ambele tendințe au fost aspru criticate de oameni care fie nu înțeleg realitatea (pe ce lume se află), fie sunt direct interesați, fie, pur și simplu, critică de dragul criticii (hateri). Să fie sănătoși și unii și alții și ceilalți. Cel mai haios e că unii l-au etichetat pe A.B. ”conspiraționist”.
Pentru că Dan Alexe are și anumite veleități alchimice, ne permitem să rămânem în acest registru spunând că personalitatea și producția sa se află sub semnul lui Mercur, mesager și farseur prin excelență, patron al comercianților și hoților deopotrivă. Alexe este un prankster și a-l lua în serios este semn că nu te-ai prins de glumă. Înțelegem inițiativa lui Alexandru Berzovan, dar numai din perspectiva în care personalități și-au arătat susținerea științifică pentru o formă elaborată, barocă, de umor. Însă Berzovan, la vârsta și poziția pe care o are, nu putea lua în colimator impostura academică pur și simplu. Așa că s-a limitat la o țintă mai facilă, la un măscărici de pripas.
Ca mulți alții, Alexandru Berzovan este orbit de sclipiciul organizației Humanitas. Dacă ar fi s-o luăm de la Adam și Eva, Editura Humanitas a fost principalul vector de răspândire al interbelicului ca model de urmat pentru perioada postdecembristă. E ca și cum un părinte și-ar educa încă din scutece băiatul să devină derbedeu. Pentru că nu poți alege perioada cea mai coruptă din istoria României, cu derivele ideologice cele mai pronunțate, distilate în crime și genocid, ca direcție de urmat. Se uită prea ușor că numele mari ale extremei drepte la Humanitas au fost reeditate după ʼ90 pe bandă rulantă. N-am paria pe responsabilitatea socială a celor de acolo…
Stop-cadru, dublu-sec:
M-am întâlnit întâmplător, însoțit fiind de o cunoștință comună, cu un profesor de la Universitatea Națională de Apărare “Carol I”. Fără preparație, nesolicitat adică, colonelul își îndreptă privirea spre mine și-mi zice:
– Tinere, știi care e filosofia mea de viață? Mănânc, beau și mă fut…
Mă uitam prostit spre cel care se presupune că îndruma spre excelență tinerii ofițeri ai Armatei Române.
M-am întâlnit întâmplător, însoțit fiind de o cunoștință comună, cu Dan Zamfirescu (care, prin Editura Roza Vânturilor, făcea în epocă concurență Humanitas la reeditări problematice). Neavând la îndemână o altă deschidere, l-am felicitat pe bătrân pentru antologia dedicată lui Nae Ionescu, pe care o consideram și o consider încă a fi de mare actualitate. La care el:
– Nepoate (n-avem nicio legătură de rudenie!), câți bani am făcut eu pe spinarea ăstora…
Stilul de viață al lui Dan Alexe diferă prea puțin, în propria-i prezentare, de cel al colonelului deja amintit. Iar la Bruxelles viața e scumpă; ca să mănânci (bine), să bei (bine) și să fuți (cum și cât poți), trebuie să ai foi de bancă în portfei. Aceasta este principala direcție care justifică De-a dacii și romanii. Sau linia lui Zamfirescu…
Ca multor istorici merituoși (îi plasăm, simplificant, pe arheologi în aceași categorie) lui Alexandru Berzovan pare a-i lipsi simțul istoriei și nu pare a înțelege spiritul timpului (zeitgeist). De aceea crede că Dan Alexe trebuie repertoriat la nivel de eroare de argumentație și de detaliu istoric.
În fapt, Dan Alexe, persoana și opera, sunt niște meme, fiind receptate la nivel similar cu cel al sloganurilor. Cititorul actual, cel puțin cititorul lui Dan Alexe, nu mai stă să parcurgă rând cu rând, cu creionul pe pagină. Nu, ca și Mircea Cărtărescu, Alexe e citit la nivel de cotor, plasat strategic pe raftul etajerei-muzeu din living, ca să semnalizeze snobul corporatist că e cult la cap. Recepția operei se formează din lectura unor comentarii de pe Facebook, și acelea mai bine sau mai rău înțelese. Distilat, Dan Alexe afirmă două lucruri:
⦁ Că istoricii sunt dogmatici și fabrică un construct artificial, apropiat de imperativele statalității, fiind angajați cum s-ar spune și în general cam inutili și degeaba, la fel ca știința pe care-o reprezintă;
⦁ Continuitatea este o farsă și românii nu au nici dreptul sângelui și nici al pământului, 1000 de ani să trăiască Rösler și ai lui.
De ce-ar reitera Dan Alexe teorii perimate, asupra cărora s-au exprimat sute de repere ale istoriografiei românești (ne-ar lua multe pagini doar pentru a le înșira numele în ordine alfabetică)? Datorită zeitgeistului. Aberația generază conflict, conflictul polarizare, ambele discuții interminabile, ele publicitate gratuită, ea vânzare, comerțul bani, iar banii, în sfârșit, umplu farfurii, pahare și satisfac orgolii și mădulare. Ceea ce se urmărea!
Ce este însă cu acele nume grele care susțin demersul? Vor și ei să fie lăchiți liiceniți la Humanitas! Pentru că, dacă semnezi la Humanitas, ești cineva în cultura română (cel puțin așa se crede). Și mai e sindromul Ciurtin (ulterior infamiei din 2019, Ciurtin a devenit director la Institutul de Istorie a Religiilor, o sinecură înființată cu dedicație pentru Andrei Pleșu). Nume grele… În anii stalinismului, elita românească a fost martirizată în integralitatea sa. Iar noi elite autentice nu apar din nimic (ex nihilo nihil). Elite false însă, da.
Una din caracteristicile teoriilor valide este de a previziona corect elemente noi, necunoscute incă. De ani buni afirmăm că istoricii devin asset-uri valoroase în contextul dezordinii mondiale, care inevitabil va genera revizionisme și retrasări de frontiere. Ceea ce azi vedem că se întâmplă, dublat de argumente pseudoistorice și sprijinit cu mână armată. Așa se justifică că, de o bună bucată de timp, combatem teoria istoricilor răi, în care am văzut, corect după cum s-a dovedit, o vulnerabilitate de securitate națională.
Recent, cu ocazia Bookfest 2024, am avut un lung dialog, nesolicitat, cu un bătrânel verde de 90 și de ani, pătruns de un intens fior patriotic. Toate ca toate, dar o idee revenea clișeistic: istoricii români, vânduți și trădători, care tăinuiesc, falsifică, fac și dreg răutăți. I-am spus într-o doară că ceea ce el afirmă calchiază 100% discursul iredentei maghiare și că ori revizioniștii maghiar sunt mari patrioți români, ori el…
A plecat bombănind, dar problema rămâne. Întâlnim teoria istoricilor răi la grupuri sociale dintre cele mai diverse, chiar antagonice: la dacomani, la ofițeri superiori din instituțiile de forță (formați în școlile militare de profesori profund îndoctrinați și îndoctrinați astfel la rândul lor!) și iată, la susținătorii lui Dan Alexe, campion al luptei anti-dacopatie. Înainte de a puncta revizionismul maghiar, să nu uităm că există și unul românesc. Marginal, ce-i drept. Geo Stroe, președintele obscurei Academii Dacoromâne, a împrăștiat cu suces o hartă în care România revendică teriorii de la absolut toți vecinii. Senatoarea Diana Iovanovici Șoșoacă propune, nici mai mult, nici mai puțin, decât o lege în virtutea căreia să declarăm război temporizat Ucrainei: țara vecină ar trebui să ne predea teritorii în decurs de un an, altfel o vom convinge cu forța armelor. Noi explicăm situația prin folosirea unei colecții de tehnici non-liniare sofisticate, brevetate de KGB, Efleksivnoje upravlenie (echivalat aproximativ, Controlul Reflexiv), prin care adversarul este ghidat să se învingă singur, fără a fi tras un singur foc de armă. Nu cădem în eroare superficialității de a vedea influență rusă oriunde și în orice, dar lipsa totală a mențiunilor în literatura autohtonă de specialitate indică fie o crasă ignoranță, fie autohtonizarea procedeelor, ceea ce ar explica o eventuală tăcere.
Compunerile lui Dan Alexe, pentru că autorul lasă impresia că se rezumă la niște compuneri, elaborează pe fondul contramitologiei, acea demitizare propusă de Lucian Boia (tot la Humanitas). Doar că există mituri și mituri. Unele toxice, care trebuie combătute și aruncate la lada de gunoi a istoriei. Nu trebuie uitat însă că toate statele cultivă mitologii fondatoare și că foarte rar ele sunt combătute din interiorul națiunii, pentru că își au rolul lor în textura societală. Sportul boit de a distruge de dragul distrugerii, nediscriminat, e contraproductiv și prin urmare periculos. Că Iisus a fost dac sau că Dacia a fost teritoriul central veterotestamentar sunt aberații blasfemiatoare care trebuie combătute; nu înțelegem însă de ce ar trebui luat în cătare apostolatul Sf. Andrei în Dacia? Cui impietează că, pe parcursul procesului de etnogeneză, poporul român s-a născut creștin?
Aidoma anticomuniștilor la seral, care se luptau cu bolșevicii după destrămarea regimului Ceaușescu și căderea URSS, Dan Alexe s-a învârtoșat contra mitologiei naționale și a fost aplaudat la scenă deschisă. De-abia când a dus lucrurile la extrem s-au trezit unii. Deși era și este același Alexe, cu aceeași abordare și aceleași texte prefabricate.
Poate în ceas de remomorare, foștii aplaudaci ar putea medita la valoarea reală a acțiunii de a ataca la baionetă și ridiculiza adepții dacomaniei. Acei dacopați ai lui Alexe. Cunoaștem fenomenul în intimitatea sa. Da, sunt unele persoane tocmai bune de dus la balamuc. Însă, pe fond, majoritatea sunt doar greșit direcționați, bun români convertiți fără vină la o cauză antinațională. Însă această calitate generază și premizele recuperării. De ce să-i antagonizezi, de ce să îi excluzi, când pot fi reintegrați?
Una peste alta, Alexandru Berzovan face un mic pas pentru el, dar mare pentru istoriografia actuală. Se apropie de publicul larg, avid de teme istorice, lăsat pe sec fie de persoane autorecluzate în iluzorii turnuri de fildeș, fie de istorici publici, fățiș abandonați ideologiilor dizolvante ale momentului.
Revenind la ”conspiraționismul” lui Berzovan, tăios amendat prin ”sunt interese mari”. Voit spiritual, rămas doar la nivel de tentativă, comentatorul și-a etalat voiciunea mentală recurgând la șablon, la slogan, și acela ieftin. Interesele nu sunt deloc mari, ci de-a dreptul meschine. Cauzele aflate sub asediu gratuit sunt cele mari. Și dacă tot se vând unii și alții, măcar s-o facă cu miză, la scor. Nu pe mărunțiș, nu pe eventuale viitoare afilieri la edituri de prestigiu. Și încă ceva, dacă tot vorbim de cloșca de la Humanitas care-și apără puiul beteag (și păunul e o găină cu pene colorate-n cur!): înrolarea și marșrutizarea nu se mai practică în stilul cunoscut de ei din anii ʼ90. Ajunge și o sugestie, aruncată parcă la nimereală, la un pahar de vin, la o braserie. Terenul să fie fertil.
Să fie într-un ceas bun!