În general, oricine ar participa şi despre orice s-ar vorbi, simpozioanele sunt plictisitoare. Aceiaşi oameni care se cunosc între ei, care vorbesc mereu aceleaşi lucruri cunoscute şi care mereu aşteaptă ca sala să fie uimită de noutăţile aduse şi să aplaude furtunos.
Stăteam în rândul doi, plictisit şi totodată atent să nu fac vreo ”nefăcută” şi să stric şuşa care tocmai se desfăşura glorios. Deşi neîncrezător în capacitatea mea de a-mi păstra calmul, gazda evenimentului – nici el prea mulţumit de desfăşurarea ”ostilităţilor” – îmi sugerase să-i las în plata Domnului, să vedem până unde se întinde gluma.
La un moment dat, locurile din faţă sunt ocupate de doi întârziaţi. El, un bătrân libidinos îmbrăcat într-un costum de cioclu provincial cu tuşe de cămătar part-time, Ea, tânără şi cu o îmbrăcăminte sumară, total nepotrivită pentru o ţinută de seară. Tată ţăran cu fiică rebelă, compun scena tabloului, revenind la starea de hibernare.
După puţin timp, o scurtă agitaţie îmi readuse atenţia asupra lor. Degetele pline de ghiuluri măcelăreşti ale moşului pipăiau de zor sânii femeii, iar ea-i zâmbea complice. În primul rând al unei conferinţe cu pretenţii de seriozitate. Aşa, pe faţă, în faţa tuturor. Noi, băieţii de pe stradă le zicem la ghiulurile astea ”cornete” – piese de metal ordinar suflate cu aur, folosite fie pentru a lua ochii la proşti, fie pentru a da ţepe la fraieri. Am zâmbit, tânara domnişoară tocmai vâna vise de îmbogăţire pe spatele unui ”şalău” pârlit.
Dar ce bărbat onorabil ar putea să pună o femeie într-o asemenea postură ingrată? Şi cât de scăzut trebuie să fie respectul de sine al unei femei ca să accepte o astfel de purtare? Ce fel de oameni or fi ăştia, de se expun aşa?
Locaţia era la demisolul unui hotel, lângă un mare parc bucureştean. Situaţia se prelungea nefiresc de mult şi eu deja începusem să combin în minte dacă să le recomand o cameră de-o noapte sau un boschet de câteva minute. Doamnele mai bătrâne şuşoteau în jur: poate nu le plăcea scena, poate voiau şi ele.
sursa ilustraţiei
O reverberaţie de microfon şi domnul nostru fu invitat la prezidiu. De-abia atunci am realizat cine era personajul: Norococul Luchiano, un cunoscut parapsiholog de la TV, un ins pe care moderatorii îl plimbau ca pe sfintele moaşte prin platourile de filmare. Şi pe care naivii îl ascultau cu deferenţa cuvenită unui iniţiat veritabil.
Perieri la greu, o scurtă prezentare şi un experiment: o meditaţie de curăţare psihică şi elevare vibraţională. Am privit stupefiat cum sala se conformează indicaţiilor (”palmele-n sus, ochii închişi, concentraţi-vă”; ce-i drept, strângeţi din fese n-a spus). În fond, toţi îl văzuseră cum o consuma pe duduie; chiar să fie acesta omul care să te purifice în vreun fel?
Psalmodierea guturală a durat câteva minute, rezultate zero. Şi spun asta deoarece, cu ochii larg deschişi şi cu atenţie sporită, i-am observat de toţi. Zero. Zero barat.
La final, ne-a explicat cum a ridicat nivelul vibraţional al auditoriului şi a acceptat câteva întrebări. Am profitat de ocazie pentru a-l întreba ce tehnică poate folosi cineva cu vibraţii extrem de joase pentru a ”ridica” pe altcineva cu vibraţii mai înalte (nu cred în prostiile astea, dar trebuie să-ţi adaptezi limbajul în astfel de situaţii). Zgomotul de fond din sală încetă brusc, lăsându-se o linişte de mormânt. „Iniţitul” îşi bulbucă ochii spre mine; complet năucit încercă să încropească un răspuns care nu-i venea în minte.
Odată rupt echilibrul psihic al adversarului, continuă. Tocmai îi explicam că tehnici de relaxare banale, ca cea produsă ineficient de el, am învăţat încă din anul I la facultate, că nu e nicio parapsihologie sau magie în ce încerca să facă acolo. N-am apucat să termin fraza; tipul era deja îmbrăcat şi deschidea uşa de ieşire, târându-şi gagica după el.
În această scurtă povestire, 100% adevărată şi verificabilă, nu amănuntele picante sunt relevante. Şi în mod sigur, nici intervenţia mea: în mediul lor natural, animalele trebuie observate fără a le deranja; altfel se sperie şi fug.
Reacţia sălii e uimitoare. Văzuseră de ce e în stare acest grobian; însă aparenţa de prestigiu creată de desele apariţii TV a fost mai puternică pentru ei. Realitate vs. Iluzie. Şi atunci, şi întotdeauna, oamenii preferă iluzia, deşi realitatea se desfăşoară, hâdă şi tristă, sub ochii lor.