Scurte, medii, lungi
(ultima actualizare 28.10.2025)
Acest site este lucrat și oferit public cu bună-credință. Cu toate acestea, este posibil să apară varii erori (umane, tehnice ș.a.), independente de voința noastră. Recomandăm utilizatorilor să verifice și din alte surse atunci când folosirea unor informații viciate le-ar putea aduce prejudicii de orice natură. Multiplicăm și îmbunătățim permanent conținutul prezentat și încurajăm semnalarea erorilor de orice fel. Vă mulțumim!
”Sfinxul Dobrogean”, foto locotenent-colonel Constantin Oprea. Cadrul ilustrează articolul Cheile Dobrogei (Ovidiu Dunăreanu, Almanahul Oștirii 1988 p. 162)
Din Săptămâna, revista lui Barbu, Vadim și, cu voia dumneavoastă, a Securității. ”Specialiștii străini”, aka asset-urile iredentei maghiarte și ale altor in-amici ai României:
”Și fiindcă a venit vorba de o cauză mai bună, dintre specialiștii străini care, de mai bună sau mai rea credință, ne contestă autohtonismul sau continuitatea, cei mai mulți nu pun sub semnul întrebării nici existența dacilor nici caracterul culturii lor, nici întinderea și puterea statului lui Burebista și Decebal. Ei contestă în primul rînd importanța stăpînirii romane în Dacia și eficacitatea romanizării dacilor, considerînd că populația dacică a rămas neromanizată și că românii latinofoni au venit din sud, din peninsula balcanică, prin sec. al X-lea (s.n.)”. (Radu Florescu în Săptămâna, nr. 255/24.10.1975, p. 7)
Ca să știți în ce tabără joacă dacomanii și ăia care-și iau lumina de la ei!
În secțiunea Cărți s-au adăugat: Constantin Zagoriț, Alex. Constantinescu, Însemnări istorice asupra orașului Sibiu și împrejurimi (1921), Constantin Zagoriț, Sarmizegethusa I (1937), Constantin Zagoriț, Sarmizegethusa II (1937), Constantin Zagoriț, Traian (1944).
”Ucronie” este un cuvânt compus, inventat în secolul XIX de filosoful şi gânditorul francez Charles Renouvier (1815-1903), care-l foloseşte în titlul lucrării sale Uchronie (L’Utopie dans l’histoire). Esquisse historique apocryphe du développement de la civilisation européenne tel qu’il n’a pas été, tel qu’il aurait pu être (1876). Format din elemente greceşti, prefixul – ”u”, lipsa a ceva, şi ”kronos”, timp – ”ucronie” s-ar traduce prin inexistența unui timp anume sau un timp care nu există. Modelul de inspiraţie, ”utopia” (”u”+”topos”), inexistenţa unui loc anume sau locul inexistent, provine de la Thomas Mann, care a creat acest termen pentru opera sa omonimă (1516). Vechiul ”topos” a fost înlocuit cu noul ”kronos” şi iată născându-se un nou cuvânt…
Ucronia se bazează pe ”jocul” schimbării trecutului, deci implicit al prezentului şi viitorului, prin modificarea unuia sau mai multor evenimente din trecut, numite ”puncte de divergenţă”. Plecând de la un astfel de punct, evenimentele încep a lua o altă turnură decât desfășurătorul lor real, știut.
Este adevarat că ”Un istoric competent poate demonstra că orice eveniment, odată ce s-a produs, era inevitabil”. Unii vorbesc din aceasta prisma chiar de ”necesitatea istoriei”. Şi totuşi, ucronia îşi permite să pună întrebarea ”Şi dacă?”. De aici începe jocul ipotezelor, dar acest joc are într-o ucronie veritabilă legi stricte. De aceea, ucronia nu este, aşa cum a conceput-o Charles Renouvier, ”istorie alternativă” sau ”istorie revizionistă” şi cu atât mai puţin ”istorie contrafăcută”. Cine îi asociază astfel de titulaturi ori nu ştie cu ce se ”pupă” o ucronie, ori are un interes să-i atribuie o titulatură eronată.
”Există un întreg evantai de posibilităţi care, la rândul lor, ar fi declanşat alte consecinţe, iar acestea s-ar fi subdivizat în alternative neprevăzute. Ceea ce filozoful Renouvier a numit «ucronie» nu este un simplu joc al spiritului, nu este «fantastoria» a italienilor, ci o cercetare, care îşi are preţul ei. (…) Ucronia este istoria refăcută în mod logic după principiul că aceleaşi cauze produc aceleaşi efecte. Ucronia este marele joc al ipotezelor”, scria Jean Prieur.
Este, aşadar, vorba de o ”cercetare”, care îşi are regulile (”preţul”) ei. Ucronia combină legea potrivit căreia ”aceleaşi cauze produc aceleaşi efecte” cu efectul de domino şi efectul fluturelui, teoria jocurilor, dar şi cu alte patternuri identificate de matematică, cercetarea istorică, sociologie şi psihiologia socială.
Efectul de domino defineşte o reacţie în lanţ într-un sistem, produsă de o mică schimbare care se propagă în secvenţă consecutivă şi liniară, influentând succesiv elementele apropiate. Deşi la bază este un fenomen mecanic, efectul de domino se poate referi şi la o secvenţă de evenimente succesive, desfăşurate într-un interval de timp relativ mic, şi între care se poate presupune existenţa unei relaţii de cazualitate.
Efectul fluture este un concept din teoria haosului potrivit căruia mici schimbări în starea iniţială a unui sistem dinamic poate produce modificări la scară largă în comportamentul pe termen lung al sistemului. Sintagma se referă la ideea că bătăile aripilor unui fluture ar putea crea schimbări infime în atmosferă, care pot genera sau influenţa în final fenomene atmosferice de amploare.
Fără a cunoaște termenul propriu-zis, la ucronie se referea şi Albert Speer în următorul fragment din Jurnal: «Două decenii mai târziu citeam la Spandau în James Jeans: Mersul unui tren este în cea mai mare parte determinat de traseul fixat univoc prin şine. Dar din loc în loc apare câte un punct nodal, de unde sunt posibile diferite direcţii şi de unde trenul poate fi dirijat într-un sens sau într-altul. Pentru aceasta este nevoie de o cantitate absolut neglijabilă de energie, aceea necesară manevrării macazului»” (publicat şi în limba română, vol. I, p. 9).
Domnul Teslea, traco-geto-dacul nostru. Știați că Nikola Tesla era român? Sau să reformulăm: știți cine a fost Nikola Tesla?
A avut măcar N.T. conștiința de apartenență la România? Se simțea el român? Ei bine nu. Nicio declarație, nicio notă de subsol, nicio însemnare de jurnal intim, nimic.
Dacă chiar era român, Domnul Tesla nu știa. Dar lasă că-l învață cei care știu mai bine.
A fost sprijinit în vreun fel N.T. de statul român? Nici pe departe, că nici Statul nu știa. Ignoranța poate merge departe, dar nici după moarte România nu l-a cinstit, comemorat etc. ca pe un membru al poporului român.
Nikola Tesla:
- nu s-a născut pe un teritoriu care aparținea României la acea dată;
- nu a deținut niciodată cetațenia română și nu cunoștea limba română;
- nu există nicio consemnare și nicio mărturie în susținerea ideii că împricinuitul s-ar fi considerat român;
- statul român nu l-a sprijinit sau revendicat în niciun fel în timpul vieții;
- statul român nu-l cinsteste sau comemoreaza nici după moarte ca pe unul de-al său.
Pornind de la aceste premize, cum considerați afirmația: Tesla era Român (de-al nostru)? Când am scris despre pseudo(excepționalism) românesc, la astfel de gogomănii ne-am referit. Nu am susținut niciodată, pentru că nu aveam cum și nici nu aveam de ce, că românii ar fi inferiori altora.
În 1967 OZN-urile roiau la sud de România, în Balcani.
Deloc întâmplător, în aceeași perioadă se desfășura un mare exercițiu combinat al Tratatului de la Varșovia, implicând unități sovietice, române și bineînțeles, bulgare. Se simulau debarcări pe litoralul Mării și operațiuni în teren montan împădurit, în zona graniței de sud a statului vecin. (Jonathan Eyal (ed.), The Warsaw Pact and the Balkans. Moscow’s Southern Flank, Royal United Services Institute, 1989, p. 124)
Explicația avea să vină, la pachet cu probe fizice (materiale), câțiva ani mai târziu, în 1971, tot pe fondul unor exerciții militare, în Bosnia:
”În ultima vreme, opinia publică iugoslavă a fost agitată de obiecte zburătoare neidentificate, a căror origine oamenii de știință nu au putut să o explice. Acum, însă, specialiștii militari au avut în sfârșit ocazia să stabilească natura acestor misterioase aparate de zbor, după ce unul dintre ele s-a prăbușit lângă orașul Bijeljina, în Bosnia. Experții aviației militare, sosiți imediat la fața locului, au găsit, se pare, un sistem complex de dispozitive, a căror proveniență încearcă să o determine. Până acum nu s-a aflat ce anume au descoperit soldații, deoarece ancheta este strict secretă. Se presupune însă că este vorba despre un balon folosit în scopuri meteorologice sau de spionaj. Generalul forțelor aeriene Stevan Roglić a declarat că ar fi periculos să se explice publicului originea OZN-ului (NLP în original – n.n.). La întrebarea dacă, în opinia sa, aceste aparate de zbor ar avea vreo legătură cu manevrele armatei iugoslave, Roglić a răspuns: «La o astfel de întrebare nu puteți aștepta un răspuns»”. (TV-15 (Radiotelevizija Ljubljana), nr. 43/21.10.1971, p. 2)
Pentru publicul din România, informația este utilă în contextul valului ”OZN” din 1968.
”Scriitorii forteani (pe linia lui Charles Hoy Fort – n.n.) erau, de asemenea, scriitori de literatură SF.” (Tanner F. Boyle, The Fortean Influence on Science Fiction, McFarland & Co. Inc. Publishers, Jefferson, North Carolina, 2021, p. 30)
Hobana (†), Gheorghiță (†), Farcaș, Davidovici (†), Străinu, Apostol (†) și lista poate continua.
Rămâne întrebarea dacă science-fictionul creează o predispoziție pentru ”fenomene și mistere” sau dacă nu cumva, migrarea s-a făcut din oportunism (noul domeniu cerea mai puțină măiestrie și banii erau mai mulți).
Asta dacă într-adevăr a fost vorba de o migrare reală. Noi credem că au continuat să scrie science-fiction, doar că i-au schimbat din pix, titlu și copertă încadrarea. De ce așa, altădată.
De sezon: Cu chibritul, Mister Frost / Vru să vadă dacă-i plină / O canistră de benzină./ Și a fost. //
Într-o bulină precedentă aminteam de folosirea deliberată a ”conspirațiilor” pentru a ascunde, a abate atenția, a dilua responsabilități. Exact ce vedeți astăzi în cazul Rahova! Deja lumea nu mai caută responsabili punctuali, cu nume, prenume și CNP, eventual CUI sau CIF, ci privestc înspre Ocultă, SRI, șerpilieni și alte entități care vor da cu subsemnatul la poimarți.
Mai este un aspect, deja parțial confirmat, oricum previzibil: lătrăii ăștia care zbiară prostii non-stop și publicul îi aplaudă bezmetic, justifică și grăbesc instaurarea cenzurii. De-aia sunt și promovați subtil, de-aia nu-i întreabă niciodată, nimeni, de sănătate…
ASFAN-România a montat o tabără la Runcu, din categoria deja obișnuită ”relaxare la pensie”. Să le fie de bine, deși după figura îngândurat-acrită a dlui. Dan Dezideriu Farcaș, numai bine n-a fost. Despre Crucea Eroilor, unde s-au tras în poză, am câteva cuvinte de spus.
Am fost acolo cu Gheorghe Gavrilă Copil, cu puțin timp înainte să moară. A fost ultima lui deplasare mai lungă, consimțită (ultim-ultima, a fost la București, la Obregia, dar atunci era sub escortă!). Amândoi am fost mâhniți de acea bășcălie sinistră, nici măcar disimulată, numită monument. Am poze și filmări de acolo, dar am considerat impudic să vorbesc despre ele. Darămite să public ceva!
Am fost acolo cu Gheorghe Gavrilă Copil, cu puțin timp înainte să moară. A fost ultima lui deplasare mai lungă, consimțită (ultim-ultima, a fost la București, la Obregia, dar atunci era sub escortă!). Amândoi am fost mâhniți de acea bășcălie sinistră, nici măcar disimulată, numită monument. Am poze și filmări de acolo, dar am considerat impudic să vorbesc despre ele. Darămite să public ceva!La un moment dat, am făcut pe FB un eveniment (sau cum s-o numi) ”Grătar, mici, bere și manele la Cimitirul Eroilor de la Prunaru”. Cică să celebrăm eroii! Treaba era prea gogonată și așteptam înjurături. Când colo, s-au anunțat participanți. Râsu-plânsu!
O idee deplasată sau un teribilism gratuit, spuneți-i cum doriți. Însă idioții de la Runcu au făcut fix așa, gardând Crucea Eroilor cu două șandarmale accesorizate cu grătar de preparat cărnuri (cu puțină atenție se observă și în fotografiile ASFAN). Lor li se adaugă înscrisurile agramate de pe soclu și butaforiile cu pretenții esoteriste (nici ”farfuriștilor” nu le-a scăpat obeliscul obez, numit de ei piramidă, pentru că sunt certați cu școala).
Nu este încă clar de ce membrii ASFAN-România au ales să se laude în și cu acel loc. Probabil n-au cu ce altceva și orice pică e bun dat!
A murit Andrei Bacalu. Mulți îi leagă numele de transmisia televizată a aselenizării. Noi l-am celebrat altfel, și pentru asta n-am așteptat să moară. Românii au obiceiul de a onora, aproape exclusiv, postum. Un exemplu la îndemână: Nicușor Dan e ”prost”. O avea Dan scăzămintele și păcatele lui, unele vizibile, altele prezumate, dar să te facă ”prost” puletele din drum, cu școala vieții la seral… Se vede urât!
Dacă în ceea ce privește inventarierea troițelor și a crucilor de drum se fac progrese, timide ce-i drept (deoarece implică persoane și nu instituții) unele manifestări legate de ele rămân la nivelul legendelor și anecdoticului. Dorind să ajutăm, indirect, la întregirea (completarea) unor studii academice aflate deja într-o etapă avansată de elaborare, dar deficitare din acest punct de vedere, facem un apel spre toți cei care dețin date documentare sau mărturii personale care acoperă unul sau mai multe dintre punctele de mai jos să ne contacteze folosind formularul de aici. Vă mulțumim!
• Cruci lângă care au fost observate efecte optice sau sonore neobișnuite, vedenii, apariții de toate felurile • Cruci care și-au ”pedepsit” profanatorii • Cruci tămăduitoare, de fertilitate, sau legate de ritualuri – mai mult sau mai puțin formale – de acest tip. Dacă, referitor la ele, există practica de ”punere a mâinilor” sau de a dormi în imediata lor apropiere (incubație) • Cruci despre care se crede că își schimbă dimensiunile (se măresc, se micșorează), greutatea (li se atribuie o ”îngreunare” subită; de exemplu s-a încercat deplasarea/ transportul lor și a fost pe moment imposibil) sau poziția relativă (”umblă”, se deplasează în timp) • Cruci despre care se spune că protejează locul de o influență nefastă sau grupuri de cruci care par să asigure o barieră perimetrală de protecție metafizică (de ex: în poiana X s-au petrecut lucruri și s-au pus cruci în jurul ei pentru a fixa răul înăuntru).
Am adăugat în secțiunea ”Cărți” (aici) volumul lui G.L. Moldovan, Misterul templului de la Şinca Veche (1997). Materialul a fost scanat în cadrul C.I.D. și asamblat în format PDF de prietenul nostru Seven, căruia-i mulțumim și cu această ocazie.
Cărțulia, foarte rară de altfel, este esențială pentru reconstituirea traseului unui mit urban persistent, ale cărui origini se bazează exclusiv pe fanteziile româno-americanului Gheorghe Lucian Moldovan (individ cu veleități de paranormal în timpul liber). De remarcat că autorul știa că edificiul rupestru era o fostă mănăstire, ceea ce schimbă încadrarea demersului său de la patriotism local greșit înțeles la înșelare satanică poleită în discurs New Age și proiectată pe modelul publicității comerciale de peste Ocean. Dumnezeu să-l ierte!
Astăzi se împlinesc 115 ani de la nașterea poetului, jurnalistului, romancierului Constantin Salcia. Volumele sale pot fi descărcate gratuit, în format PDF, din secțiunea Librărie.
Constantin Salcia a fost corespondent de război pe Frontul de Est, ceea ce i-a asigurat după Ocupație masă, casă și bătaie gratis, adică pușcărie politică. Versurile sale scrise pe câmpul de luptă îl plasează printre rarii poeți români de front.
În opinia noastră, afacerea cu ”fenomene și mistere” nu se limitează la comerțul cu naivitate (o formă de înșelăciune) și animalizarea populației (fără discernământ omul este animal, sau… robot). Mai este folosită pentru a ascunde.
La nivel instituțional se cunoaște în amănunt cum onor statul român a plătit cartarea subterană a vestigiilor dacice din Munții Orăștiei, pentru ca apoi datele să dispară convenabil în buzunarele căutătorilor de comori. ”Căutători”, vorba vine, că de căutat, n-au căutat propriu-zis nimic. Au mers la sigur, cu planșele plătite de la buget în gheară.
Gheorghe Popescu, consilier județean (PSD) la Hunedoara, este însă de altă părere. Vinovate ar fi… OZN-urile:
”Eram la castelul Sântămăria Orlea, din județ. Timp de câteva ore, am văzut cum se scanează cetățile. Un fascicul de lumină, sferic, cu mișcare oscilatorie, care era plimbat peste perimetrul cetăților dacice din Munții Orăștie”. (***, OZN-uri în Munții Orăștiei, în Cotidianul, nr. 70/24.03.2007, p. 2)
Peste câteva luni, Cotidianul revine și întărește, pentru a fi treaba-treabă și chestiunea crystal clear:
”PSD-istul Gheorghe Popescu a declarat în martie, la o conferință de presă, că a văzut, în urmă cu câțiva ani, un OZN care scana cetățile dacice din Munții Orăștiei. «Un fascicul de lumină, sferic, cu mișcare oscilatorie», a descris atunci întâlnirea social democratul”. (***, OZN de nișă, în Cotidianul, nr. 133/18.06.2007, p. 20)
Așadar, marțienii (sau poate cei de pe Venus?) sunt pe treabă cu interlopa română. E simpatic foc Nea Ghiță Popescu! Și traseist politic, dar asta n-are relevanță în context.
Un fapt divers cu o femeie găsită aproape moartă în zăpadă. Interesant e cum ajunsese acolo: ”Această femee, care se numea Mușa, soția țiganului Ivanciu Marin Chițu, din comuna Feteștĭ, venise la Cocargea la țiganul Iordache Toma, spunêndu’ĭ că vine de la Crucea de Leac, din comuna Rosetti-Volnașĭ, unde fusese dusă de bărbatul ei, căci era cam bolnavă (s.n.), și din cauza asprimeĭ timpuluĭ a stat la el 2 zile când, după ce a mâncat, a plecat a se duce la Feteștĭ, și ne maĭ putênd continua drumul, a căzut în gropile de la Vadul-Poduluĭ”. (Universul, nr. 43/21.02.(5.03)1895, p. 2)
Nu este cea mai veche mențiune despre Crucea de Leac de la Coslogeni, însă ne dă un indiciu asupra reputației sale în epocă. E greu de crezut că cineva s-ar fi aventurat pe o așa vreme acolo, dacă nu s-ar fi produs vindecări efective…
Durău, Neamț. ”… în faţa hotelului «Bradul», o cruce a fost ridicată în pioasa amintire pentru biserica ce purta hramul Cuvioasei Sf. Sofia (…) În anul 1974, când s-a pornit construcţia noii staţiuni, autoritățile au cerut să fie dărâmată mica biserică. Şi-au făcut cruce oamenii şi-au refuzat. S-a găsit totuşi un tractorist fără de lege strămoşească. Mai ales, că nici stareţul de atunci de la Mănăstirea Schitul Durău – aflată la câteva sute de metri – nu s-a opus în vreun fel. «A tras-o omul cela», îmi povesteau într-o dimineaţă de aprilie nişte muncitori din partea locului. «Şi peste o săptămână a fost găsit mort. Apoi stareţul a primit aprobare pentru păstrarea bisericii.» Venise prea târziu. Iar în micimea celor care dădeau asemenea ordine, nu-i de mirare să se fi ştiut că biserica deja dispăruse. Tot localnicii spun că nici stareţul nu a mai trăit mult. «Pedeapsa Celui de Sus», adaugă ei, şi mâna face semnul crucii.” (Oana Petrică, Pedeapsa Celui de Sus, în România pitorească, nr. 8/1991, p. 14)
Există numeroase exemple de profanări religioase, date-n plată cu promptitudine. Din incurie și prostie, greu de spus, pentru că acestea două vin întotdeauna la pachet, majoritatea rămân la nivel de anecdotă, faptul petrecut transformându-se-n timp în simplă legendă urbană.
Am început să credem că multe dintre așa-zisele ”Teorii ale Conspirației” nu sunt altceva decât povestiri-vehicule, facilitatori mnemotehnici pentru diseminarea – în formă atractivă, diversificată și, foarte important, ocolind argumentația – a unor enunțuri concise și repetitive.
Mai mult, am găsit autori ai căror cărți par scrise după o rețetă: 90% se elucubrează, cu ”lipici” însă, despre locuri și fapte ușor de verificat și invalidat, pentru ca 10% să conțină idei, scenarii și dezvoltări de un nivel atât de sofisticat, încât n-au nicio legătură cu restul lucrării. Pare a fi vorba de un mecanism de ocultare, menit să asigure o transmisie selectivă. Superficialii atoateștiutori renunță după primele pagini. Credulii citesc din scoarță-n scoarță, dar scapă esențialul, deoarece nu sunt selectivi. Publicul-țintă pare a fi format din indivizi care-și păstrează curiozitatea vie, dublând-o cu spirit critic.
A nu se înțelege că vorbim la modul general, ci despre autori și lucrări specifice. Nu este foarte clar nici măcar dacă acele inserții aparțin autorilor (dacă vorbesc ei sau altcineva vorbește prin ei).
Info periculos! Eddy Conan din Arad, brand ambasador NASA în România. Când o mai arzi platist și vorbești prost de National Aeronautics and Space Administration, ai grijă să nu-ți bată la ușă:
O importantă bază de date cu periodice dedicate fenomenului OZN și conexe, ținută de suedezii de la AFU (Archives For the Unexplained). Cu o structură intuitivă, clasificate pe zone, titluri și ani, periodicele pot fi citite online sau descărcate (din păcate doar unul câte unul, pe rând). Acces aici.
Superstiția este o rămășiță deformată și greșit transmisă a unei cunoașteri – practice, sacre sau simbolice – care și-a pierdut sensul originar și coerența, transformându-se în credință mecanică, ritual fără înțeles sau teamă irațională.
Acum câteva zile, m-a pus necuratul să mă uit la un podcast Gojira & Oreste. De atunci, tot strig prin casă: GRU, dă-te jos de pe mobilă!, SVR, hai la plic! Vecinii or crede că am înebunit sau ceva. Păi dacă Valentin Târcă din Bran, zis Thrcaar al XVII-lea, ultimul rege agatârs, e pe mână cu rușii, și pisicile mele sunt spioance din Est.
Ciudații ăștia doi or strânge vizualizări post-ironice sau unii chiar pun botul la vrăjeala lor proastă?
Superba Cristina Beatrice Ungureanu avertizează asupra unei aberații ciclice, care nu vrea să moară, de pe centurile de socializare: ”Nu sunt de acord să-mi folosească Facebook viața privată pe care de prost/ă ce sunt o expun public”:
Cucoana, cunoscută mai mult pentru conspirațiile de doi bani pe care le propagă în neștire, a ajuns să presteze pe anti fake-news. N-a lovit-o în tâmplă cinstea și nici onorabilitatea nu-i butonează soneria. Pur și simplu o deranjează astfel de metode de recensământ al precariatului mintal, cu IQ de râmă, majoritatea clienți sau potențiali clienți ai videoclipurilor sale.
Când vă plictisiți, gândiți-vă la faptul că ”Nu sunt de acord…” ăștia au drept de vot și votează, nici nu contează cu cine. Și dacă vreți să vi se facă pielea de găină, faceți o numărătoare grosieră.
(Salon Ion Dacian. A pus și fundițe de-astea, cum au prostituatele pe pulpe, set, semn că-și cunoaște bine mediul de propagare.)
Hasdeu despre instrumentalizarea lui Eminescu (Literatorul nr. 6/1892, p.15). Afirmă că exagerarea fără măsură este contraproductivă și generează un efect de recul. Astfel de idei am exprimat și noi, în contexte diferite:
V-ați întrebat vreodată cum arată treaba de partea cealaltă a baricadei? Ce simt și cum gândesc salahorii Elitei și pălmașii ”conspirației”? O viziune rară ne oferă Marius Cărbunescu, în calitate de personaj principal:
”În urmă cu vreo douăzeci și ceva de ani, când lucram pentru o companie de telefonie mobilă, am luat parte la o investiție prietenoasă cu mediul. În paranteză fie spus, dacă la nivelul construcțiilor civile, rezidențiale, se acordă o cât de măruntă importanță aspectului arhitectural al urbei, prin direcțiile de urbanism ale primăriilor, în privința construcțiilor industriale este o jale totală. La nivel de observație empirică, nu există niciun fel de preocupare ca acestea să nu devină excrescențe oribile pe suprafața orașului. în fine, să revenim la chestiune, la vremea respectivă participam la instalarea unui releu ceva mai deosebit, din categoria celor care retransmit semnalul GSM. Pentru că amplasamentul era într-o zonă împădurită și în preajma unui lac, proiectantul s-a gândit să nu strice frumusețe de cadru natural și a conceput respectivul releu ca un brad ceva mai mare, de vreo 30 de metri, evident artificial. Butaforia era destul de rudimentară, dar oricum, reprezenta ceva mai mult decât nimic, motiv pentru care am salutat un prim pas în direcția asta. Timpul mi-a confirmat că a fost o preocupare izolată, care nu s-a transmis și altora.
Deunăzi mă aflam în benzinăria de unde priveam releul camuflat în brad, cu nostalgia celor douăzeci de ani scurși de la prima contemplare. La un moment dat, observ un individ cu o cameră de filmat pentru amatori, care focaliza bradul artificial și comenta din off: «Ia uitați, oameni buni, de ce e în stare dictatura sanitară pentru a justifica pandemia! Ați mai văzut așa ceva? Vedeți cum se împrăștie virușii! Au venit noaptea cu aparatură sofisticată și au montat-o clandestin. Nu cumva să treceți prin locul ăsta! Vor să ne iradieze, ne scanează ca pe animale. Au pregătiți astfel de copaci, dacă vă puteți închipui, pe care să-i monteze prin tot orașul. Suntem în pericol, fraților!». Omul transmitea live pentru proprii susținători. Probabil că avea destui. Aș fi vrut să mă îndrept spre el și să-i bat obrazul, dar mi-am dat seama că n-are rost. Știa foarte bine ce face”. (Marius Cărbunescu, Cugetări pe un petic de ziar, Ed. Antim Ivireanul, Râmnicu Vâîlcea, 2023, p. 52-54)
Dincolo de întâmplarea în sine, haios-bizară, dar 100% reală, după cum ne-a confirmat, este concluzia de moment: ”Știa bine ce face”. Cărbunescu continuă, glosând pe seama naivității populare și a soluției numită educație, ”pentru că educația dezvoltă capacitatea de analiză și sinteză și ne oferă cunoștințele necesare să filtrăm informația”. Aici părerile noastre se despart: mantra cu educația este apanajul celor lipsiți de soluții.
Într-un moment de sinceritate, răposatul G. Cohal, cunoscut unora ca ”specialist în neconvențional” (!?) și altora ca fost vicepreședinte/ director executiv al ASFAN-România, ne-a prezentat o statistică a subiectelor investigate pe teren. Din o sută de teme abordate, una se confirma, celelalte picau. De aici se înțelege volumul de efort necesar pentru a accesa un mister real, veritabil.
Cohal făcea parte din echipa de investigații a unei reviste ”de fenomene și mistere”, care publicație plătea deplasările, urmând să publice rezultatele. Sumarul era simplu: foarte multă umplutură, făcută din pix sau copiată din străinătate, și 1-2-3 articole mai răsărite, pentru credibilitatea de ansamblu. Revenind, se ridica o problemă: nu poți plăti 100 de deplasări ca să obții un articol. Așa că și materialele de investigații sfârșeau prin a fi ajustate în redacție. Un exemplu: troița de la Băneasa, o banală cruce non-funerară, de drum, a devenit un monument cu simboluri alchimice, cabalistice și din Tarot. În fapt, simplă iconografie creștină, cu înscrisuri slavone. Nici vorbă de Alchimie, Kabbală sau Tarot. Artciolul există în arhiva publicației, pentru doritori.
Rostul acestor rânduri este simplu. În domeniu, cercetarea de teren e rară, din motivele enunțate mai sus.Iar atunci când există, te pune în fața unei dileme. Poți alege să întorci din pix, să înflorești, să inventezi. Este soluția cel mai des întâlnită, validă comercial și cârlig pentru esoteriștii de week-end. Sau poți prezenta investigația ca un ansamblu de metode și lecții învățate, utile atât ție, cât și altora. Este o variantă aridă, greu de ambalat, dar singura folositoare. Noi am mers pe calea aceasta, poate și pentru că n-avem de semnat foi de deplasare și justificat cheltuieli la vreo casierie.
De la taică-miu, Dumnezeu să-l odihnească, am învățat să fiu extrem de retincent față de cei care mă laudă. Ca un corolar, nerostit de el, dar asumat de mine, nu-mi pasă deloc de criticile unor pripași și băgători degeaba în seamă.
Mulți dintre acești critici vin însoțiți de un cor grecesc format din tomberoane. Ce-i cu tomberoanele astea? Sunt oameni care acceptă bucuroși gunoiul informațional, pe care-l tezaurizează ca pe un bun de preț, devenind recipientele unui adevărat bazar de date și știri false, idei stereotipe și fabricații jenante. Sunt și generoși, dându-l mai departe cu siguranța și misiunea unor evanghelizatori. Sunt ca sâmbătarii care-ți bat la ușa digitală, dar nu te întâmpină cu Primiți cu Domnul Iisus Hristos?, ci cu Primiți cu baliverna, minciuna și prostia? Iar dacă celor cu Jesus li se trântește ușa-n nas, astorlalți li se deschide larg și sunt poftiți înauntru cu zâmbetul pe buze.
Se dă următorul abstract:
”În Coreea de Sud contemporană, pseudoistoria referitoare la perioada timpurie a Coreei și la Asia de Nord-Est a atins proporții epidemice. Susținătorii acesteia afirmă că statul timpuriu Chosŏn a fost un imperiu extins, centrat în Manciuria continentală. Prin reinterpretări raționalizante ale mitului tradițional Hwan’ung-Tan’gun, aceștia proiectează presupusa vechime și puritate originară a acestui imperiu fondator până în cultura arheologică Hongshan din neoliticul ce se întindea pe teritoriile actualelor provincii chineze Mongolia Interioară și Liaoning.
În ciuda acestor exagerări flagrante, atât spațiale cât și temporale, cei care nu sunt specialiști în istoria timpurie a Coreei ezită, de regulă, să catalogheze explicit această viziune drept «pseudoistorie». Această reținere se explică prin faptul că promotorii ideii de imperiu antic se prezintă drept cercetători raționaliști, pretinzând că își susțin afirmațiile prin argumente bazate pe surse textuale diverse și pe dovezi arheologice. Mai mult, ei folosesc o retorică emoțională virulentă, acuzând mediul academic autohton că este compus din trădători de neam preocupați exclusiv de menținerea unei «viziuni coloniale asupra istoriei». Canonul de contraargumente pe care se bazează acești adepți ai imperiului este produsul acumulat al revizionismului istoric și pseudoistoriei din secolul al XX-lea, dar pentru credincioșii convinși și pentru nespecialiști, el poate părea convingător și copleșitor. Îmbinată cu un cadru naționalist postcolonial și plasată în contextul disputei istorografice continue cu China, această concepție despre o antichitate glorioasă a ajuns să aibă influență politică de ambele părți ale spectrului politic, cu consecințe concrete asupra cercetării academice profesioniste.
Această lucrare își propune să prezinte și să demonteze nucleul canonului de argumente aparent documentate promovate de susținătorii pseudoistoriei coreene și să le expună retorica polemică, plasând acest fenomen într-un context diagnostic mai larg al pseudoistoriei și arheologiei la nivel global”. (sursa)
Eliminați elementele de specificitate locală și aveți, în mare, teoria dacomană, varianta S-E Asia. Dar altceva e de comentat. Cunoașteți teza mainstream potrivit căreia educația este panaceu pentru pseudoistorie și conspiraționism? ”În Coreea de Sud contemporană, pseudoistoria (…) a atins proporții epidemice”. Știți unde se află învățământul în Coreea de Sud? Simplu spus, în top. Și atunci, cum funcționează soluția experților autohtoni? Păi… nu funcționează. Dar acea educație la care fac apel înseamnă cursuri, module și auxiliare preparate și susținute de ei și ai lor, adică finanțare public-privată pentru ideologia pe care-o împing.
Căutând pe o vale din Nădrag (Timiș) un mimetolit semnalat de dr. Iuliu F., am dat peste un altul. Dacă cel nou este clar un lusus naturae, nu același lucru se poate bănui despre semnalarea inițială. Din păcate, vegetația abundentă și mușchiul de pe stânci îl fac de neidentificat. Deocamdată!
Locația: pe malul pârâului, opus potecii, la cca. 150-200 de metri de la intrarea în traseu. Profilul se aseamănă izbitor cu cel de pe Valea lui Comna (Cetățeni, Argeș) semnalat în anii ’80 de un piteștean (aici)
Pentru transformarea coordonatelor geografice (date GPS, metadata foto ș.a.), folosesc o aplicație online disponibilă aici. Pentru cei interesați, e ce trebuie – simplă, fiabilă, gratis.
O secătură face pe centurile de socializare un rechizitoriu la Bâlciul nălucilor. (pseudo)Excepţionalism românesc, dovedind fie că n-a citit cartea (clasic!), fie că nu are capacitatea mintală de a înțelege expuneri simple. Așa că o să-i explicăm cu poze, ca pentru grădinițari:
Un sat uitat de timp și de lume din Munții Buzăului.
Foto 1. La margine de drum aflăm un ”monument” recent, de factură kitch. Compoziția și materialele nu au specific local, fiind un implant modern, disonant. Textul este plin de falsuri istorice, patriotarde: ”Sava zis Gotul primul martir creștin dac”, ”înecat în apa Buzăului la Valea Lupului”. Asumat de personalități de anvergură locală, dintre care cel puțin una – Titi Damian – și-a construit cariera pe confirmări circulare și parastase culturale. Inutil din toate punctele de vedere, inclusiv estetic. Și evident, miluit de la buget, pentru că mecenatul naționalist se face invariabil pe banii statului.
Foto 2. Margine de drum, în același sat. Fântână și ghizduri de piatră, cioplite de meșteri buzoieni din piatră locală. Capacul unuia este de fapt o ”felie” de trovant. Artă populară autentică, cu scop bine definit: să răcorească și să astâmpere setea trecătorului. Făcută din banii gospodarului care a rânduit-o.
Aminteam în Bâlciul nălucilor: ”… doctrina toxică a unui fals excepționalism care afirmă nici mai mult nici mai puțin că de la români a plecat totul și totul se va sfârși cu românii. Aceste idei delirante nu au nimic de-a face cu fibra tradițională a poporului român”. Ce-a înțeles secătura? Că ridicându-ne împotriva unor făcături de dată recentă, noi am afirma cumva că românii sunt pielea p_, niște reziduri ale istoriei, făcută și trăită de alții. Prin urmare, am fi, nici mai mult, nici mai puțin, antiromâni… Pentru că preferăm fântâna!
Am putea spune mai multe despre această secătură penibilă. Nu are rost: își face rău singur, cu un talent și o determinare pe care noi n-am avea-o. Și mai e ceva: cu astfel de josnicii îi pune copilului o pâine neagră pe masă. Dacă ăsta e prețul pentru ca acel copil – care nu are nicio vină că tac-su e un neisprăvit – să adoarmă sătul, noi îl achităm cu bucurie.
Din același articol, menționat anterior, desprindem câteva idei. 1. Se întărește ideea că diletanții au fost instrumentați de activiștii PCR pentru a pune presiune pe istoriografia oficială, o tehnică de influențare indirectă. Derive individuale există de când lumea, însă ele sunt neglijabile la nivel colectiv fără o susținere ”de sus”; 2. Conceptele – legitime – de inter și pluridisciplinaritate au fost folosite pe post de pontoarcă, pentru a face loc unor outsideri, fără nicio legătură cu domeniul în care-și propuneau să presteze. Și astăzi avem grupuri de studii OZNistice încadrate cu: economiști, ingineri constructori, petroliști, electricieni ș.a. Râsu-plânsu! 3. Ca invitat la simpozion, conferință, manifestare, ce-o fi fost, ”…profesorul I. Cocan, care şi expune o sculptură străveche şi de format neobişnuit, găsită pe lângă Rm. Vâlcea”. Este vorba de un artefact presupus paleoastronautic, care, în contrast cu Zeița de Oricalc, are bunul simț să existe. Dacă țineți morțiș să aflați de ce o statuetă e cunoscută de toți și cealaltă de mai nimeni, aflați că e o întrebare periculoasă. Răspuns: Ionel Cocan nu făcea parte din etnia care trebuie. Așa că fantezia literară a unuia e mai reală decât obiectul deținut, fizic, de celălalt!
Și pe vremea ailaltă conceptul de ”povară a dovezilor” era cvasi-necunoscut. Alexandru Mironov îl citează pe ”specialistul” Copoiu, care face apologia diletanților și vorbește de ”demonstrația negativă” (în clar, nu emitentul își susține cu argumente teoria, ci altcineva ar fi obligat să-i invalideze documentat simpla opinie):
”Categoric însă, cel mai mult a dat greutate acţiunii poziţia altruistă, obiectivă şi onestă a unui specialist, dr. N. Copoiu, secretar ştiinţific al Institutului de studii istorice şi social-politice de pe lângă C.C. al P.C.R. şi autor, în prospectul manifestării, al unei neaşteptat de hotărâte luări de poziţie în favoarea schimbării stării de lucruri existente acum în cercetarea istorică: «…Toată lumea credea că avem o istorie bine scrisă, indiscutabilă, pentru că am avut şi avem buni istorici. Când s-a cerut totuşi de către conducerea partidului un nou tratat de istorie, a trebuit să constatăm cu stupoare că lucrurile avansează foarte greu, mai ales pentru că a izbucnit la suprafaţă empirismul vechilor tratate! În ele influenţa străină este mare. Apoi s-a descoperit că o armată întreagă de amatori, pasionaţi, tenaci, neaşteptat de competenţi, scoseseră la lumină un uriaş set de date despre istoria veche a patriei, care foarte rar concordau cu adevărul istoric acceptat! Exemplele Miulescu şi Olteanu nu sunt deloc izolate, I. Moldoveanu, V. Rudan şi mulţi alţii pot oricând da o mână de ajutor repunerii adevărului în drepturi… Tocmai de aceea socot că este de datoria noastră de specialişti să încurajăm mâna prietenească ce ne este întinsă… Desigur, nu se poate acorda credit a priori oricărei descoperiri sau teorii, dar este obligatorie, credem, demonstrarea, fie ea şi negativă…»” (Știință și tehnică, nr. 2/1981, p. 9)
Consecutiv, Mironov sare de la Copoiu la Voltaire, pentru că de ce nu:
”…Sau, cum spune Voltaire – şi poate că asta ar trebui înscris cu litere uriaşe pe cer – «Je suis contre ton opinion, mais je me battrai, jusqu’à ma mort, pour ton droit de parler!»”
Un Voltaire apocrif – cultura, coane Mironov! – dar n-are a face! Cum România s-a umplut de idioți, unii ar putea bănui că V. ăsta l-a plagiat pe… Rațiu!
Am mutat pe setarea privat notele pentru ”Proiectul Magnet”. Am realizat că tindem să fim ridicoli prezentând chestiuni obscure la nivel de super-detaliu unei populații care gravitează în zona blugi – banane. Iar asta cu B pătrat nu este nicio trimitere la cei ce-ți zic în fals ”progresiști”. Progresiști au fost Bălcescu, Kogălniceanu, Coșbuc, mulți alții. Cât despre ceilalți închipuiți în fals, să repetăm împreună: Autarhia nu-i suveranism. Autarhia nu-i suveranism. Autarhia nu-i suveranism.
(”Coșbuc, un scriitor român printre alte zeci de mii. Nu este o referință pentru mine.” Aș putea da zeci și sute de exemple, pescuite de la diverși. Cunosc tehnica mizeră a jurnalismului de a scoate în evidență și a umfla ignoranța unor pauperi. Nu-i cazul. Enormitatea citată îi aparține unui absolvent de facultate tehnică, cu peste jumătate de deceniu de viață…)
Mai țineți minte tevatura isterică a celor trei clipuri video despre nimic, sintetizată magistral în România de Dan. D. Farcaș sub sloganul (subtitlu de carte) ”Pentagonul recunoaște”. Printre altele, acesta afirmă nonșalant:
”În ultimii trei ani au ieșit la lumină, pentru prima dată în istorie, dovezi atât de solide încât vor schimba, în scurt timp, radical, viziunea tradițională [s.n.] asupra acestui domeniu [OZN/ FAN – n.n.] ”.
Futurolog1 de proximitate, zgâria AMR-ul cu briceagul în grinda prispei. Firește, nu s-a întâmplat nimic, pentru că nu avea ce să se întâmple. Premiul pe anul 2019 al Comisiei Olimpice de Afirmații Iresponsabile și Exaltate (C.O.A.I.E.) este adjudecat fără probleme. Cupa câștigată e mai jos și e de sutien:
(Inițial, acest scurt fragment a apărut ca apendice la un material despre Piesa de la Aiud. Scriitura era, vizibil de pe Lună, la mișto. Retrospectiv însă, n-am mai fi atât de siguri. Între timp, dl. Farcaș și-a băgat-o-n casă – sau i-a fost băgată! – pe otreapa Natașa Alina Culea. Poate chiar a câștigat… Cupa Sutien.)
1Futurologul e ăla care anticipează viitorul, nu are legătură cu…
Am ales, și nu de azi, de ieri, să ne ținem departe de politică. Ar fi multe de spus despre recentele alegeri.
Ne oprim la o recomandare de lectură – GK Chesterton, Omul care era Joi – disponibilă online, gratis, pentru că ne-am ocupat de asta cu mult timp în urmă. Pe scurt, un agent se infiltrează în Consiliul Mondial al Anarhiștilor, doar pentru a descoperi că toți ceilalți membri erau la rândul lor agenți sub acoperire. Cam așa cu anti-sistemul. Te și miri că-n 20_25 mai pune cineva botul la vrăjeli de-astea ieftine.
Și la o trimitere: Nietzsche, Dincolo de bine și de rău, IV:146: ”Cel ce se luptă cu monștrii trebuie să aibă grijă să nu devină el însuși un monstru. Iar dacă privești prea mult timp spre abis, și abisul va privi spre tine”.
Pentru că tot vorbeam de pretenții spiritualiste, îmbrăcate în hainele cuvintelor mari, dar goale. Mihai Rapcea confundă Rugăciunea Inimii cu o mantră yoghistă, și o folosește ritualic pentru ”Turu doi, ânapoi”. Un fel de meditație Transcedentală, faza pe Iisus Hristos:
O să revenim asupra felului în care practicile spiritualiste alandala desfigurează chipul și îmbolnăvesc corpul. Până atunci, aveți oglinda vie în clipul de mai sus!
Acum ceva vreme, în siajul unui prietenii cu beneficii degenerată în conflict personal, dl. Felix Roncea îl acuza pe Mihai Rapcea de… unchi! Unchiul Emil Rapcea. Mai exact: Дядя Эмиль Рапча. Aveam și noi informația, veche și publică de altfel, însă n-am putut proba dacă există într-adevăr o legătură de rudenie sau e doar o coincidență de nume. A lămurit dl. Mihai situația:
Haios este că spiritualul Mihai Rapcea face apel la etica lumească. În zona nevăzutului, pe care o tatonează fără succes, contează mult și sângele, și al cui e sângele și ce e în sângele ăla. Всё хорошо, товарищ Михай Рапча?
Oferim un fragment din cartea ing. Marian Pătrașcu-Chircuș, ”Suntem ceea ce trecutul a sădit în noi” (Ed. Rotipo, Iași, 2018, pg. 313-315):
”Am dat peste un astfel de exemplu chiar în propria-mi ogradă, cum se spune, grație unei cărți a nepotului preotului Ioan Negoescu-Hagi, medic în Cluj-Napoca, unde acesta descrie călătoria bunicului său la Locurile Sfinte, în 1906, carte care are la bază jurnalul bătrânului preot din Greblești, satul meu natal. În partea a doua a lucării, doctorul Negoescu vorbește despre un sergent ateu, îndoctrinat de marxism-leninism care, după război, conducea o grupă de soldați staționată în Muchie, o înălțime situată la nord-est de sat, pe un teren al lui Ionel Teșcuț, pe care erau construite un grajd din bârne și o căsoaie – căbănuță din bârne sau zid, având o singură cameră – din lemn. Deși locuitorii din Greblești nu au aflat niciodată ce misiune aveau acei soldați, se pare că ei supravegheau spațiul aerian, fiindcă în fiecare dimineață se deplasau pe Capu’ Dealului și se instalau pe Vârful Mânjina, aflat la nord de sat. O dată sau de două ori pe săptămână, sergentul comunist și câte unul sau doi soldați coborau cu caii din Muchie și se duceau la Râu Vadului pentru aprovizionare. Pe Calea Mare, la intrarea în Câinenii Mici, atunci – Câineni de Argeș, înainte de a trece peste Pârâul Sărcii, drumul face un cot aproape în unghi drept, iar în stânga pornește o uliță care scurtează drumul până la fântâna-monument din fața primăriei; chiar în capul unghiului se înălța dintotdeauna o troiță cu o cruce din lemn pe care era zugrăvit Mântuitorul răstignit. Crucea există și astăzi, alături de încă una, tot din lemn, și alta din marmură, toate trei – protejate de o căsuță zidită în locul celei vechi, care era din lemn. Firește, și atunci, ca și acum, duminica și de sărbători, de multe ori chiar și-n zile obișnuite, la troiță ardeau lumânări și o candelă.
Într-o zi, când sergentul împreună cu un soldat de prin partea locului, loviștean deci, treceau pe acolo, soldatul s-a închinat cuviincios, dar gestul lui a fost imediat sancționat de sergentul comunist:
– Ce-ai făcut, mă?
– Păi, m-am închinat!
– Dar de ce, mă?
– Pentru c-așa să obișnuiește pî la noi șî așa șî trebe cân’ treci pe lângă o troiță.
– Da!? Lasă că-ți arăt eu ție cum se obișnuiește și cum trebe acuma, uite-așa!
Și sergentul păgânizat de marxism-leninism s-a repezit la cruce și, așa cum povestește doctorul Negoescu, a smuls-o din pământ și, cu o furie declanșată de resorturi bestiale, a trântit-o la pământ, a rupt-o, a facut-o țăndări și chipul lui lisus Hristos a fost desfigurat, fruntea și brațele i-au fost zdrobite și crucea a fost aruncată cât acolo.
După plecarea celor doi, un om din sat a adunat bucățile împrăștiate ale crucii, le-a dus acasă, unde, cu trudă și migală le-a lipit la loc și apoi a repictat-o cum s-a priceput mai bine… Numai că, la doar trei zile de la fapta lui diavolească, sergentul a sfârșit în chip groaznic, fiind lovit de o mașină care i-a zdrobit capul chiar în fața monumentului generalului David Praporgescu, tocmai trecuse podul peste Olt. Grupa de soldați a fost evacuată după puțin timp de la acea întâmplare, iar creștinul care a refăcut-o a pus crucea înapoi în locul de unde fusese smulsă de sergentul acela fără Dumnezeu, loc în care se poate vedea și astăzi, alături de celelalte două…”.
***
În spațiul românesc, există numeroase relatări despre pedepsele abătute asupra profanatorilor. Însă ele rămân la nivel anecdotic și asta dintr-o setare de mentalitate.
– Am găsit multe similare, dar majoritar fără elemente de verificare, îi spun autorului.
La care el:
– Ce verificare? O știe toată lumea în vârstă din Câineni și nu numai!
Desigur, știe/vorbește lumea nu-i un element de probă. Cel mult, săpând în memoria comunității, se pot extrage elemente care să preceadă o investigație. Dar arareori se întâmplă așa. În schimb, des, intervine noutatea și uitarea celor vechi și amintirea evenimentului ieșit din comun se pierde pentru totdeauna.
În schimb, catolicii, ”papistașii” cum le zic negândiriștii, umblă și notează pe carnețel. O fi bine, o fi rău?
Rămâne inexplicabil de ce sancționarea promptă a profanărilor apare doar în anumite cazuri și nici măcar dintre cele mai importante. Dacă astfel de sfârșituri violente ar fi o regulă și nu doar excepții mirabile, s-ar duce buhul și n-ar mai fi candidați…
Ca să nu existe urmă de îndoială. Iată ce afirmă distinsul editor menționat în postarea anterioară (în Prefața la General N. Portocală, ”Europa, Țara Tracilor” (Ed. Obiectiv, Craiova):
În oglindă, opinia autorului referitoare la volumul ”Veghetorii Terrei”, apărut la aceeași editură:
O picătură de tupeu nu strică nimănui, dar nici în halul ăsta!
Am fost un apropiat al răposatului Paul Lazăr Tonciulescu. Ne întâlneam la ședințele ADR, l-am vizitat de nenumărate ori acasă, vorbeam săptămânal la telefon. Am ajutat-o pe văduvă cu primele aranjamente când nici nu i se răcise sângele și carnea și am fost unul din cei care i-au cărat sicriul la groapă. Am pretenția de a-l fi cunoscut bine pe om.
De ce zic toate acestea?
De curând am ”aflat” cum a murit. Cu puțin înaintea morții a făcut o excursie turistică în Israel. Și acolo, vizitând un muzeu, a văzut expus craniul lui Decebal.
– Există capete de statui de daci, încearcă domn Mihail, care mă însoțea, să dirijeze discuția spre o zonă rezonabilă.
– A nu, nu, răspunse gazda, era craniul lui Decebal. Și cum Tonciulescu l-a văzut (într-un muzeu!), evreii l-au otrăvit.
Meseriași… a murit omul când a ajuns acasă.
Ascultam, cu ochii larg beliți și cu fața lungită. Calculam că omul pare în toate mințile și totuși… De unde să știe un profesor pensionar dintr-un mic sat din județul Buzău toate astea? Întreb.
– De la E.D., editorul din Craiova.
Și uite așa am ajuns să-mi rup din puținul timp avut la dispoziție pentru a-i explica bătrânului că a căzut în plasa unui om de nimic, care atunci când nu maimuțărește cărți, minte cum respiră. Și pe Călin N. Turcu l-a ”omorât” același infam, doar pentru a-și vinde maculatura senzaționalistă.
Moartea e în firea lucrurilor și atunci când ești bătrân și bolnav, e doar o chestiune de timp și nenoroc. Cazul lui P.L. Tonciulescu.
A avut Emil Străinu o emisiune excepțională despre Insula Paștelui, în care a povestit și aventurile lui subterane. Spusa, din categoria cămila și urechile acului (Matei, 19:24), edifică despre natura complet necritică a auditoriului. Putem vorbi oricât despre extratereștri, că nu i-a văzut nimeni. Dar să-l ai în fața ochilor pe general și să crezi că ar putea încăpea în canalele vulcanice de pe insulă, …
Am cerut ChatGPT să ne creeze o ilustrație cu Nea Emil prin peșterile Pacificului (stânga). Apoi am cerut să-l facă mai simpatic (dreapta). Partea proastă e că peștera s-a transformat în… colon!
Am găsit la un domn din Vâlcea, Marian Pătrașcu, o dezvoltare pe atât de interesantă, pe atât de surprinzătoare:
”Pe scurt, minciuna poate fi definită ca fiind adevărul pe care și l-ar dori să existe persoana care minte. (…) Pentru mincinosul patologic însă minciuna reprezintă întotdeauna adevărul; desigur, adevărul său, și numai al său! Paradoxal sau nu, cu cât se înaintează în spectrul minciunii patologice, cu atât responsabilitatea mincinosului se reduce, căci aproape orice boală psihică gravă exonerează pe bolnav de faptele sale”.
Când unii ies din anumite limite, a te supăra pe ei înseamnă a-i prezuma în deplinătatea facultăților mintale, ceea ce de multe ori nu este cazul. Ajunge să-i pui la locul lor și cu asta basta. Dar cel mai bine este să-i ignori.
Concluziile unei discuții recente:
Există un izvor de ”conspirații” complet ignorat: autohtonizarea unor bazaconii pentru ”a fi și noi în rând cu lumea”. Promotorii sunt în general oameni fără mult discernământ, dar doldora de orgolii. Pot susține o cauză atâta timp cât nu intră în conflict cu ”viziunile” lor. În acest ultim caz, favorizează ”viziunile” și cauza poate să mai aștepte (egal atașament oportunistic).
Există o confuzie pe scară largă în ceea ce privește esoterismul, asimilat cu vederea aurei, channeling și alți gărgăuni. În realitate, esoterismul este format din cunoaștere, din două tipuri de cunoaștere: prea periculoasă pentru a fi lăsată pe mâna oricui, sau cea care dă acces la forme de putere. Restul sunt momeli, măști și jocuri de oglinzi, care să protejeze nucleul. Cum remarca și Mircea Eliade în Necrologul Annei Besant, esoterismul, în cărți sau pescuit la o halbă de bere, este un non-sens prin definiție.
Senzația aceasta de destrămare a realității, pe care-o trăim în prezent, era ușor de previzionat. Am amintit de această sfâșiere a realității percepute în cărțile publicate și asta pentru că s-a substanțiat treptat. Nu a apărut din nimic și nici deodată. Ca să i te opui în efecte, poți face două lucruri:
Cel mai important este să-ți păstrezi sănătatea mintală. Devine din ce în ce mai greu să deosebești ficțiunea de realitate și de multe ori ceva validat este atât de nefiresc și ilogic încât nu-i poți găsi nici sens și nici explicație. Codruța Simina numea această trăire ”senzația tot mai pregnantă a ficțiunii” (FB, 9.04.crt.), în fond același lucru.
Apoi merită să încerci să redescoperi omul și omenia fără de care decădem la starea de animalitate. Și pentru că vine Paștele cu zile și timp liber, recomand în această direcție un film, The Last Full Measure (2020). După 110 minute o să vă gândiți probabil dacă n-am avut și noi de-ăștia. Am avut, cum să nu, dar ei au fost trecuți în uitare, ca să-și facă loc impostorii pe care-i aplaudați ca focile. Apropo de, circulă un banc cazon: ”- Știi de ce e generalul Theodoru atât de longeviv? – ?! – S-a plictisit și Moartea de câți ani îl caută pe la pușcărie, și el acasă, acasă!”
Perlele de la BAC au devenit o prezență anuală obligatorie în mass-media românească și pe centurile de socializare. Ce-mi zice o profesoară de română de la un liceu de elită din București:
– Corectam la Olimpiadă și dau peste ”Femeia există ca să-i facă pe plac bărbatului”. Am ridicat problema în Comisie.
– Și?
– Și nimic.
Asta se întâmpla la Olimpiada de limba și literatura română, unde nu ajunge oricine. Că un adolescent gândește așa, e una. Partea și mai proastă e că domnișorul a considerat acceptabil să pună nebuneala pe hârtie. Că doar nu te duci la Olimpiadă să te faci de râs. Presupun.
(Rândurile de mai sus nu sunt nici glumă, nici exagerare, nici propagandă feministă și doamna care mi-a relatat întâmplarea e cu toate țiglele pe casă. Se întâmplă ceva cu societatea noastră și nu-i deloc a bine.)
Poate că sună a bârfă misogină, dar actualitatea îți prezintă câteodată produsul familiei tradiționale românești. Astăzi, fiică de imens, enorm promotor al naționalismului românesc. Pe la vreo 50 de ani femeia. Brătări la glezne, piercing în buric, tatuaje peste tatuaje, țâțe umflate, botox în bot, nas care pare luat din bisturiu. Pe abdomen un fluture mare, negru, plin, care cel mai probabil maschează ”marca” celui care-a peștit-o în tinerețe. Pozează cu curu tras înapoi, pieptul împins înainte și buzele strânse-n cioc de rață. Unde? În cimitir, lângă crucea lu mă-sa, pe ce-am mai interes.
Și ăștia vor să-l bage pe papagal la pușcărie. Lăsați-l bă, acasă, că destul l-a bătut Domnul și Maica Domnului, și cu anii și cu fufa.
În siajul rândurilor despre CNT. Am cunoscut oameni percepuți ca mari, puternici și influenți, dar care se feresc ca dracu de tămâie de înmormântări și cimitire. Desigur, au la îndemână pretexte potrivite. Adevărul e că, în sinea lor, știu prea bine că întreaga imagine publică, inadmisibil gonflată, are la bază contexte și conjuncturi independente de valoarea lor reală. Și de aceea țin cu dinții, la limita prostituării, să rămână sus, pentru că odată căzuți, nu se mai ridică. Iar când aruncă groparul pământul peste coșciug, mai marii zilei vor fi uitați ca și cum nici n-ar fi existat. Și asta îi îngrozește!
Oamenii cu adevărat mari sunt senini în fața morții, știind că e în legea firii. Restul sunt pitici de grădină.
Emisiune la o televiziune locală din Prahova. Moderatorul plus doi invitați o țin langa cu ufologul Călin Turcu-n sus, Călin Turcu-n jos. Invariabil, profesorul Turcu a semnat Călin N. Turcu, că așa a vrut el, cu N. Cum și inginerul Dragomir, prietenul lui de-o viață, a semnat ca publicist Silviu N. Dragomir.
Să faci o emisiune despre cineva căruia nici numele nu i-l pronunți cum trebuie, asta da performanță. Pentru cei care au uitat, vorbitorul bătrânos a făcut tot ce a putut pentru a distruge munca și a-i anula memoria postumă răposatului Turcu. Și acum, culmea tupeului, face emisiuni despre el.
Câteva cuvinte despre cum Călin N. Turcu a devenit postum cel mai mare investigator OZN de teren din România. În primul rând, cel mai prolific investigator de teren nu a fost civil, ci militar și numele său îl veți afla peste 50 sau 100 de ani din arhive. Poate.
Turcu a fost harnic și tenace și a colectat dintr-o zonă relativ restrânsă sute de cazuri, unele spectaculoase. (Nimeni nu a dorit să insiste pe această aberație statistică, care lăsa să se înțeleagă că cercetătorul determină fenomenul.) Cum în România principalii vectori de propagandă ufologică erau și sunt oameni de fotoliu și internaționaliști body & soul, am insistat, subsemnatul a insistat, că poate ar fi bine să avem o figură emblematică a cercetării de teren. Nu de alta, dar ”cusăturile” băteau la ochi și se vedea foarte urât. Deschiderea s-a făcut prin Emil Străinu, bucuros că poate plăti niște polițe mai vechi, a continuat cu Alecu Marciuc, bun prieten cu Turcu și care a înțeles repede ce și cum, a trecut prin Dan Farcaș care, deși a înghițit gălușca cu noduri în gât, nu putea să rămână, resentimentar, în offside, și s-a finalizat cu Adi Urzică, care și-l trecuse pe Turcu fraudulos în biografia ufologică contrafăcută și nu putea să se opună.
Ce vrem să întărim este că, la fel ca multe alte aspecte ale fenomenului OZN, ”cel mai mare investigator OZN de teren” este un construct cultural și are în spate motivații complet străine publicului larg. Cum am mai spus-o și cu alte ocazii, dacă cineva este ținut viu în memoria publică, înseamnă că există un interes ca să fie așa. Altfel, timpul și uitarea nu iartă pe nimeni!
”Se găsesc Ana Blandiana ori Liiceanu care ne spun că (…) ar fi bun… Păi, cine îi ascultă ar trebui să-și amintească că tot ei au fost de părere că și Constantinescu este bun și am văzut cât a fost de bun, ei au fost de părere că Băsescu este foarte bun, și am văzut cât a fost, ei au fost de părere că Iohannis este foarte bun, ei au fost la guvernare cu Alianța Civică. Câte eșecuri trebuie să aibă ca să învețe să tacă?” (Silviu Predoiu, fost adjunct SIE)
Corect, dar de ce să ne oprim la politică? Colcăie spațiul românesc de formatori și lideri de opinie, din și în toate domeniile, care informează greșit publicul, care oferă prognoze care refuză să se adeverească, care au idei, viziuni și proiecții nimănui folositoare și care nu duc nicăieri. Cu ei ce facem?, că tomberoane ar fi destule…
Punct!
Hitler despre francmasoni.
”M-am mirat că a putut lua ceva și de la francmasoni.
– Ce vi se pare așa de surprinzător? Bineînțeles că nu cred cu adevărat în malignitatea diabolică a francmasonilor, a acestor oameni care s-au îmburghezit de-a lungul secolelor, a acestei asociații devenite din ce în ce mai inofensivă în Germania, unde nu mai e decât o societate de ajutor reciproc. M-am informat cât se poate de exact […] Așa-zisele grozăvii, capetele de mort, sicriele, ceremonialul misterios, toate astea nu-s decât un catrabalâc de căpcăun. Ce e periculos la oamenii ăștia e secretul sectei lor, și tocmai asta am luat de la ei. […] Și-au dezvoltat o doctrină esoterică, deloc formulate în termeni logici, ci în simboluri care le sunt treptat dezvăluite inițiaților. Organizația ierarhică și inițierea prin simboluri și prin rituri, adică fără ca inteligența să fie solicitată, ci prin fecundarea fanteziei, prin efectul magic al simbolurilor rituale: iată invențiile periculoase și mărețe ale francmasonilor, și acesta-i exemplul pe care mi l-au furnizat”. (Hermann Rauschning – ”Hitler mi-a spus”, Ed. Lucman, București, 2010, pg. 287-288)
Fact-checking și mentalitate de cult. Demaști minciuna, alterarea, dezinformarea. Bun, bun. Dar ce faci când minciuna este cunoscută ca atare, dar acceptată ca soluție de aur? Că asta nu se ia în calcul:
”…am avut diverse întrebări de genul: dacă nu așa e bine, dacă e totul o minciună și așa mai departe. Și am ajuns la concluzia următoare: chiar dacă este totul o minciună, este cea mai bună minciună care mi s-a spus vreodată, este cea mai coerentă. Cea mai … de toate. Și am ajuns la concluzia: chiar dacă e fals, mie tot aicea mi-e cel mai bine” (Letiția, 24 ani, cursantă MISA)
”da, poate că MISA este o minciună, însă în faţa urâţeniei realităţii, este cea mai frumoasă minciună pe care le-o poate oferi cineva acestor oameni” (Gregorian Bivolaru, guru)
“oricine poate să creadă în adevăr, pe când să crezi în absurd este o adevărată demonstrație de loialitate” (Giuliano da Empoli, Inginerii Haosului).
Aici este una din cheile urofiliei practicate în cadrul MISA. Când ”adeptul” ajunge să-și consume pișatul cu plăcere, coborând sub stadiul de animalitate, fii sigur că poți face orice din și cu el. În altă ordine de idei, nu este doar despre loialitate, ci și despre comerț. De-aia răposatul GC împingea toate bazaconiile. Ești suficient de fraier să crezi fake-urile distribuite de el, confirmând prin like, share și subscribe? Înseamnă că te poate ține de client la instalația de lumini pulsate care vindecă orice, de la infertilitate și calviție, la impotență. Avem aici bazaconia electivă, ca metodă eficientă de filtrare.
Etichetând excesiv un candidat politic i se asociază artificial o imagine și implicit un electorat care rezonează cu imaginea creată. Iar dacă acel candidat este ales, va trebui să dea satisfacție votanților săi. Întrebarea e dacă domnii și doamnele repede punători de etichete nu determină rezultatul cu care pretind că luptă…
Jocul este simplu: agresorul caută să depersonalizeze victima, percepând-o ca obiect dispensabil. Victima în schimb, dacă vrea să supraviețuiască, trebuie să se contureze ca persoană: nume, aspirații, familie și tot buchetul pe care-l vedeți în filmele cu luări de ostatici. Pentru a crea atașament.