În unele studii teoretice (preluate adesea fără citare) se introduce o clasificare a propagandei în funcție de cunoașterea emitentului:
⦁ Propagandă albă – sursă cunoscută și adesea oficială. Folosește un tip de expunere directă, la vedere;
⦁ Propagandă neagră – sursă ascunsă și în general disimulată. Fie că folosește un paravan, fie că se substituie chiar adversarului, propaganda neagră își păstrează secret emitentul;
⦁ Propagandă gri – sursă obscură, nedefinită. Atât emintentul cât și autorul plutesc în zona anonimatului.
Observăm că este vorba de un model polar, structurat după natura sursei. Inițial s-a vorbit doar de propaganda albă (surse deschise) vs. propaganda neagră (surse acoperite). Categoria ”gri” a fost adăugată în timpul celui de-al Doilea Război Mondial de Școala Americană.
În practică, dată fiind fluiditatea și tranzitivitatea acestor categorii fortuite, utilitatea lor este neglijabilă. Cum – din punct de vedere teoretic – neglijabil este și rolul lor descriptiv.
Câți dintre noi nu cădem în capcana dihotomiei magie neagră/magie albă, fără să știm măcar că diferențele minore rezidă în intenția operatorului? Genul acesta de antagonisme cu mare impact vizual au însă un mare efect atât asupra mass-mediei, cât și asupra publicului în general. De aceea îl și întâlnim atât de des enunțat.
Pe de altă parte, tonurile de gri au marele merit de a creiona mecanismul psihologic după care funcționează propaganda.
Între cele două poluri opuse (albul și negrul) există plaja gri-urilor (rezultate din alăturarea celor două opuse în proporții diferite). Cum o basculare subită între extreme nu se poate realiza decât extrem de rar în practică, domeniul de operare al propagandei este cantonat în registrul gri-urilor. Modificarea opiniei publice se face treptat, în etape, cu suișuri și coborâșuri, fie că se urmărește ”albirea”, fie dimpotrivă, ”înnegrirea”. În ”Texte care n-au folosit la nimic”, criticul literar și eseistul Alex. Ștefănescu surprinde satisfăcător problema:
”… se găseşte câte unul dintre noi care îl pune la punct: «Lasă, dom’le, că nu e dracu’ chiar atât de negru!»
Aceasta este expresia la care am vrut să ajung, aceasta este expresia care mă obsedează. Ea există probabil şi în alte limbi, dar în limba română are o rezonanţă aparte. Ne defineşte şi ne acuză. Ne creează iluzia că suntem înţelepţi, moderaţi şi, în fond, ne justifică laşitatea. Dacă dracul nu este chiar atât de negru, de ce să-l anatemizăm? Cu un drac gri am putea chiar stabili relaţii cordiale. Şi am putea inventa şi o nouă formulă: «Lasă dom’le, că nu e dracu’ chiar atât de gri!» În sfârşit, după mulţi ani de obişnuinţă, dracul ar începe să ni se pară de-a dreptul alb. Un fel de înger, de-al nostru, de pe-aici…”1.
Deoarece am amintit structura graduală și etapizată a propagandei, este momentul să amintim teoria ferestrei de oportunități (Fereastra Overton).
Notă: 1Alex. Ștefănescu – ”Texte care n-au folosit la nimic”, capitolul ”Ce culoare are dracul”.