Dacia preistorică și istorică

Prezentăm în transcriere studiul introductiv despre identificarea Kogaiononului cu Mt. Gugu, semnat de naturalistul Alexandru Borza (1887-1971). Față de ”demonstratorii” exaltați, acesta a avut un nume și o activitate științifică remarcabilă, neurmărind să-și nemurească numele prin teorii la limita bunului simț.

Materialul a fost serializat inițial în bilunarul ”Dacia” (Timișoara, an IV, nr. 213-215/1942), și prins ulterior în broșură (Tipografia Românească SA, Timișoara, 1942). Dată fiind raritatea materialului, am semnalat paginația din original, pentru a ușura citarea exactă.

Lectură plăcută și folositoare!

 

 

DESCOPERIRI ARHEOLOGICE ÎN BANAT, DIN TIMPUL DACILOR

de Prof. Al. Borza

 

Cercetătorul naturii întâlnește în Banat, vrând nevrând, la fiecare pas monumente arheologice nebănuite. Aici un castru roman, urme de orașe și sate, cimitire preistorice și romane, urne artistice, colo valuri ”romane” enigmatice, isvoare termale captate, exploatări miniere romane, obiecte uzuale și monede din toate epocile. Făcând cercetări botanice ori în general naturaliste pe teren, este cu neputință să nesocotești aceste interesante și mult grăitoare dovezi ale trecutului, care ți se îmbie insistent spre studiu. Iar dacă ai și o predilecție pentru aceste lucruri, o curiozitate înăscută de a cunoaște trecutul țării tale concretizat în aceste monumente, dacă ai și o oarecare pregătire teoretică și practică arheologică, umblând prin Banat, te simțești într’un adevărat ”Eldorado”.

Acesta este și cazul meu. Cercetând acum de două veri Banatul în lung și în lat, pentru a-i cunoaște mai bine flora și vegetația, am avut prilejul pasionant, de a vedea toate urmele stăpânirii romane din această provincie și foarte multe așezări, lucrări și obiecte preromane. Despre unele am publicat mici studii și am făcut conferințe publice la Timișoara, Arad, Caransebeș și Oravița, despre altele am făcut rapoarte scrise Comisiunii Monumentelor Istorice și despre toate am încunoștiințat pe învățatul arheolog bănățean prof. C. Daicovici, reprezentantul de mare autoritate și oficial al acestei discipline în Transilvania și Banat. In vara aceasta am văzut în peregrinările mele botanice multe urme de castre și multe valuri ”romane”, care își așteaptă cu nerăbdare pe specialiștii români să le cerceteze și să (p3) le studieze metodic. Dar am avut norocul să descopăr și ceva necunoscut în literatura noastră arheologică, despre ce țin să dau o notiță prealabilă în cele ce urmează.

Făcând o excursie botanica la Muntele Mic, cunoscuta stațiune climaterică de lângă Caransebeș și de acolo la Muntele Țarcu cel semeț, care spintecă văzduhul cu piscul sau înalt de 2190 m, spre surpriza mea mare am găsit, dela Muntele Mic până la Poiana Șeroni spre Cuntu o culme ce arăta toate semnele unui șanț lung și înalt, din loc în loc complectat cu 15-20 eșiri în semicerc, forturi întăritoare de val. Am comunicat această observație însoțitorilor mei, un laborant și un borlovean ghid cu cai, care au fost surprinși și ei de aceste formațiuni. La întoarcere dela Țarcu am observat și mai atent aceste construcții puternice, la orice caz artificiale, ce despart acum un codru bătrân de fag de panta despădurită dc vre-o doi ani. Am și fotografiat aceste șanțuri și forturi, care numai dacice pot fi. De fapt culmea întărită închide în mod minunat toate văile care vin dinspre Borlova, Vârciorova, Armeniș, Ilova și Sadova, deci dinspre Valea Timișului, și taie toate ”cracurile” dinspre apus: Cuntu, Șeroni, Pipu și Muntele Mic, închizând accesul spre masivele Țarcu, Borescu, Gugu, Godianu, Muraru, din dos, dar și trecătorile posibile spre Valea Bistrei, aceea care coboară spre Porțile de Fier (afirmativ ”Tapae” din vechime) și spre Țara Hațegului, cuibul Dacilor.

Privind dela înălțime configurația regiunii trebue să recunoști și să admiți, că aici este adevărata graniță spre Ardeal, ușor de aparat vara ca și iarna. Aici trebuiau să țină piept Romanilor și strămoșii noștri Daci în toate războaiele lor de apărare, dar mai ales în primul războiu dacic al lui Traian. Ori să fi fost aici granița între Banatul deja roman și Dacia încă liberă a lui Decebal?

Dincolo de acest val dacic fortificat se desfășoară spre Răsărit masivul alpin al Hunedoarei, co (p4) -borând cu toate văile sale spre Sarmizegetusa, spre țara Hațegului unde erau așezările dacilor, cetățile lor principale și tezaurul imens al Statului, care trebuia apărat cu orice preț, concretizând însăși ființa Statului Dacic al lui Decebal. Dar în regiunea aceasta puternic fortificată a trebuit să fie și sanctuarul principal al Dacilor, acel necunoscut munte înalt ”Kogaionon” sau ”Cogaeonum” de lângă ”râul cu acelaș nume”, neumblat de oameni, unde trăia într’o peșteră preotul mare al lui Zamolxes ori Zalmoxis, căruia îi aducea jertfă.

După descoperirea, neașteptată pentru mine, a acestor fortificații dacice, am plecat cu inimă grea spre casă, chemat de îndatoririle mele oficiale; mare mi-a fost mulțumirea în schimb, când am cercetat aici în vederea unui nou drum, harta lui Griselini din 1780 și am găsit indicat și aici, aproximativ în regiunea cercetată de mine spre Țarcu, o linie groasă curbată, indicând șanțuri antice de sigur, cum sunt figurate și valurile ”romane” din șesul Banatului, pe această hartă. Am văzut deodată și în mod atât de strălucit confirmată observația mea dela munte: că acolo se găsesc fortificații străvechi, probabil dacice. Am și comunicat colegului Daicovici această descoperire a mea, pe care am calificat-o ”senzațională”. Cred că nu va întârzia cercetarea științifică a acestor întărituri, asemănătoare cu celea văzute de dl Prof. Daicovici și în alte regiuni de munte.

Oricine își poate închipui, că îndată ce ocupațiile sedentare dela Timișoara mi-au permis, m’am grăbit să cercetez mai departe aceste presupuse fortificații dacice din preajma muntelui Țarcu. Și mai mult m’a îndemnat să pornesc din nou la munte o informație primită dela elevul N. Boșcaiu, pe care l-am cunoscut ca pe un pasionat botanist la Caransebeș, când mi-a ascultat cu multă atenție conferința mea despre ”Banatul în timpul stăpânirii romane” și pe care l-am încurajat cu plăcere în frumoasele lui năzuinți naturaliste. Informat și el la rându-i de elevul Jurca (p5) din comuna Bolovașnița de lângă Caransebeș, că pe muntele Gugu se găsește o peșteră, despre care profesorul de istorie Nicolau spunea că poate fi sanctuarul Dacilor Kogaionon, – citat în Istoria lui Xenopol – elevul Boșcaiu a vizitat în legătură cu excursiile sale botanice, împreună cu părintele sau, profesor Boșcaiu, acea peșteră ”artificială”, în care ar fi și ”o piatră de altar”, pe care le crede a fi aevea sanctuarul Dacilor. Știrea aceasta m’a îndemnat să fac o interesantă excursie tomnatecă în munții înalți ai Banatului, la 18-22 Septemvrie a. c.

Întovărășit de botanistul Dr. Al Buia, profesor s. la Facultatea de Agronomie, de un grădinar și un laborant al Institutului Botanic, ne-am asociat pe valoroșii noștri informatori, prof. Boșcaiu și fiul său, din Caransebeș, precum și pe elevii Matei Ioan și Petru din Zărvești, care ne-au adus doi cai, călăuzindu-ne ciobănește. Cu trenul industrial dela Balta Sărată am sosit în zorile zilei la Cuntu și am pornit la munte, urcând printr’un făget virgin, a cărui zile sunt numărate. Aici, pe marginea de sus a pădurii, dela poiana Strigoni la Cucuiu Cuntului, am putut identifica, cu mare probabilitate, alte puternice valuri de piatră, acoperite de pământ și de movilițe, provenite din pământul rămas după răsturnarea unei păduri dp brad în timpuri vechi, cum adesea vezi în acești munți asemenea urme de uragane distrugătoare. Valurile acestea, închid trei spinări de deal, pe care s’ar fi putut apropia cineva, venind din vale pe plaiurile (potecile) ce duc la munte. Aceste valuri nou descoperite sunt dispuse în două, respectiv trei arcuri, având lungimea de câte 30, respectiv cel de sus 50 metri, cu orientare SW-NE și o înălțime de 2-6 metri.

Totalitatea acestor întăritori de pământ și piatră, descoperite în aceste două drumuri, dela Muntele Mic până din jos de Cuntu, au în linie aeriană, o lungime de 8-9 km. cu intermitența văilor prăpăstioase, care prin natura terenului sunt inaccesibile. Valul acesta fortificat este din punct de vedere strategic minu (p6) -nat gândit și așezat. El închide efeciv toate drumurile (plaiurile) străvechi spre stâne și nedeie, umblate de păstori și alți drumeți, pe picior sau călare, care vin din zeci de comune de deal și trec spre masivul Țarcu și dincolo de el spre toți ceilalți munți din Banat, Ardeal și Oltenia. Valul acesta închide poarta de sus a Daciei străbune, alături de poarta de jos din Valea Bistrei, ”porțile de fier” de mai târziu. De acest val s’au isbit armatele lui Traian, când voiau să forțeze cu orice preț trecerea în cuibul lui Decebal.

După această fericită complectare a descoperirilor noastre modeste, am urcat mai departe pentru explorarea Muntelui Sfânt.

Cine ar putea descrie frumusețea peisajului alpin, care se desfășoară în fața ochilor noștri lacomi, urcând potecile Țarcului, coborând în circul glaciar al înfricoșatei ”Groape” și urcând iarăși spre șeaua Călianului, trecând peste ”Pietrile Dracilor”? Flori rare și rarisime împodobesc și acum custurile umede, iar sus pe grohotiș zărești capre negre păscând. Apoi treci mai departe, în pas domol ciobănesc pe coama Sălătrucului și poposești noaptea la o stână primitivă, de unde se deschide o privire panoramatică spre Gugu din față, care se înalță cu un con regulat, ca un adevărat Fuji-yama sfânt, spre cer. Alături Muraru și Godeanu, în fund vârful tăiat al Retezatului, la stânga Muntele Baicu te încântă cu masivitatea lor puternică. Prăpăstioasele văi împădurite din față te umplu de fiori, mai ales aflând că aici este locul de întâlnire al urșilor care ies acum din păduri, dupăce turmele de oi, cu ciobanii lor îndrăsneți și cu câinii gălăgioși au plecat de aici, temându-se de zăpada ce s’ar putea lăsa în fiecare clipă. După o noapte rece, mai mult privegheată lângă focul din stână, plecăm mai departe în pelerinajul nostru sfânt. Coborâm dela 1800 metri, unde se află stâna, în prăpastia Râului Șes la 1300 metri, ca apoi să trecem peste ”Isvoru Gugului”  pe un plaiu în serpentină la (p7) Stânile Zerveștenilor la 1800 metri, de unde începe ”Cracu Peșterii”. Înaintăm, cu o curiozitate arzătoare, peste pășunea platformei înclinate; după traversarea unei culmi ușoare ne aflăm într’o depresiune largă, plantă și netedă, ca piața largă a unui oraș. În față stă vârful mai mic al Gugului, îmbrăcat în desișul discontinuu al jepilor, prin care treci ușor la gura peșterii. La circa 5-8 metri sub vârful de șist cristalin cvarțitic se găsește intrarea scundă a peșterii sfinte, peste pragul căreia zac răsturnate blocuri și lespezi ce se mai desprind în urma acțiunii gerului și a intemperiilor. Peștera este un culoar cu pereți paraleli, netezi, puțin oblici, ciopliți nu de mână omnească, ci despicată după legile clivajului ce sfarmă masivele schistoase și granitice la altitudini ca acestea, de 2100 metri. Lărgimea acestei peșteri este de 2 metri, înălțimea de 3-5 metri, având la început blocuri mari orizontale ca plafon, mai spre fund blocuri mai mici îngrămădite. Peștera aceasta regulată este de cca 10 metri lungă, iar în fund coboară mai jos, lărgindu-se, fiind acum blocată de stânci mari surpate. Pe din afară, în dosul culmii, se continuă culoarul liber, dupăce stâncile acoperitoare i-au căzut.

Peștera, și așa cum este, e perfect locuibilă și nu am nici o îndoială, că este Cogheon-ul dacilor, unde locuia marele preot al lui Zalmoxis. Totul se potrivește uimitor cu știrile transmise de istoricii cei vechi.

E bine poate să notăm ce scrie despre sanctuarul Kogaionon Poseidonios la Strabo p. 298 (după mărturia lui V. Pârvan în Getica, p. 151 și următoarele): ”Kai to horos hypeléfté hieron, kai prosagoreyousin houtos onoma d’ayto Kogaionon homonymon to pararreonti potamo”. Pârvan rezumă mai departe spusele autorilor vechi: ”Zeul e adorat pe munții înalți….; acolo sus, pierdut de lume, și cercetat numai de rege, ca să-i afle sfatul la caz de primejdie și necazuri, stă marele preot. Templul și locuința lui e (p8) acolo într’o peșteră. Marele preot nu se coboară decât rar de tot în lumea oamenilor, când are a da vreo poruncă pentru curățirea de păcate… Deabia odată la patru ani națiunea aduce zeului… jertfa cea mai înaltă: un om căruia i-se ia vieața de carne, spre a i-se dărui cea de spirit, întru marea misiune de a purta sus în cer dorințele și rugăciunile națiunii …”.

Nu mă pricep la filologie, dar mi-se pare că și cuvântul Gugu – Kugu se poate deriva ușor din ”Cogheon”. Platoul larg din preajma piscului era de sigur locul unde se puteau aduna mii de oameni din 4 în 4 ani și unde se săvârșea fioroasa jertfă: aruncarea unui fruntaș, tras la sorți, în vârful sulițelor. Era ”templul” sfânt al lui Zalmoxis. Râușorul de alături poartă tot numele de Gugu, dacă nu se numea poate odinioară însuși ”Râul Șes” tot astfel. Gugu este cel mai înalt munte în acest masiv (2294 m), are o poziție centrală, de o preciziune geometrică aproape, între Țara Hațegului, Banatul și podișul Olteniei, legate de Gugu prin plaiuri directe. Când Decebal a închegat însfârșit triburile diverse ale dacilor într’o unitate puternică, desigur că și unitatea lor religioasă a fost înfăptuită, printr’un unic șef religios, marele preot, care sălășluia într’un punct central, simbolic, al unității Dacice, accesibil din partea tuturor triburilor și tuturor regiunilor țării.

Nici un alt munte înalt, nici cei doi Godiani și cele 2-3 Vârfuri lui Petru din Munții Sebeșului și de aci, nu posedă o astfel de peșteră naturală, ușor accesibilă și locuibilă, perfect potrivită pentru un ascet auster ca marele preot al Dacilor. Alături găsea jepi pentru foc. Isvorul nu este departe. La stâne găsea vara lapte și brânză. De iarnă își înmagazina meiu, secară, miere și fructe uscate, pentru hrană, dacă nu cobora poate la vale. Toate, absolut toate împrejurările sunt conforme cu scrisul celor vechi și nimic nu le contrazice. Pentru aceea eu sunt ferm convins, că Muntele Gugu este Kogaionon sau (p9) Cogheon al Dacilor. Aceasta au mai presupus-o și alții. Ion Conea scrie în monografia sociologică ”Clopotiva, un sat din Hațeg” la pag. 134: ”(Să nu zâmbiți, dacă vom spune că un cărturar bănățean are o grămadă de serioase argumente cu care susține că muntele Gugu ar fi, nici mai mult nici mai puțin, decât sacrul munte Cogaeonum al Dacilor)”.

Nu cunosc nici pe cărturarul bănățean din chestiune și nici argumentele sale, dar în temeiul cercetărilor mele proprii îi dau deplină dreptate.

Îmi cereți dovezi pozitive? Pe zidurile de șisturi cvarțitice ale peșterii nu sunt de sigur semne sau iscălituri de ale marilor preoți sau autografe de ale regelui Decebal. Dar ei probabil nici nu știau scrie și nici roca silicioasă nu se pretează la așaceva. Dintele vremii a șters și fumul de pe ele. Nu este însă exclus, că înlăturând stâncile căzute din tavan și celea ce barează intrarea și holul din fund, să se găsească vreun ceob de hârb sau vre-un obiect uzual metalic modest, care să aducă și proba pozitivă și certă, că aici a fost lăcașul marelui preot.

Dar ce obiecte ar fi putut rămâne după un preot sihastru auster ca acesta, care se îmbrăca în piei de oaie, cojoace și căciulă și întrebuința ulcioare și ciubăre de lemn, de sigur, ca ciobanii de azi? Comori desigur nu avea, iar Decebal și-a ascuns comorile sale imense în cetățile sale puternice.

Obiecția ce s’ar mai putea aduce, că Muntele Gugu este prea departe de cetățile dacice dela Grădiștea Muncelului și Costești, nu are nici o valoare, căci capitala civilă și permanentă a lui Decebal nu a putut fi acolo la înălțimea de 1200-1300 metri, ci desigur jos în țara Hațegului, fie la Grădiște-Ulpia Traiană, fie la Clopotiva. Numai aici se putea desfășura și iarna o vieață socială și economică înfloritoare, cum este atestată de vechii autori. Iar de această primă și permanentă Sarmizegetusă era aproape Coghaeonu – Gugu. Pe la Gura Zlatii și (p10) Gura Apelor duce uni plai scurt peste Muntele Branul la Gugu.

În sfârșit și tradiția locală are un cuvânt de spus, deși răstimpul de 2000 ani a putut altera multe cunoștinți transmise din om la om. Și totuși se mai poate desprinde un sâmbure de adevăr din credințele și practicile localnicilor. Dacă nu putem da importanță legendei care afirmă, că peștera Gugului se continuă într’o sală mare subterană, cu coloane și masă de marmură, unde se găsește un balaur de lemn cu solzi de aur, care printr’un mecanism ”feder” cască gura când intri în sală, este totuși cert, că poporul din regiune are un respect aproape religios față de această peșteră. Ciobanii nu îndrăznesc să intre în ea. Nu s’au ascuns aici nici hoții. însuși Mantu, legendarul haiduc din deceniile trecute, s’a ferit de peșteră, ca de ceva grozav de sfânt sau blestemat. Cernând cu suprem criticism toate aceste informații pe care le poți aduna dela s’âne, rămâi cu impresia, că în subconștientul poporului a rămas totuși tradiția sfințeniei și importanței mistice a Muntelui Gugu cu peștera sa. Cercetări etnografice și folcloristice serioase și ample vor putea stabili poate și alte elemente de tradiție mai precise.

Această tradiție locală este de altfel și un puternic argument pentru continuitatea noastră în Dacia și mai mult chiar: ea dovedește, că poporul românesc din acest colț de țară este descedentul vechilor Daci, care au adoptat numai limba cuceritorilor romani, păstrându-și elementele credințelor străbune.

În concluzie: Până la proba contrară rămâne cert și putem fi siguri, oă ș’a descoperit în Muntele Gugu locul sacru al cultului strămoșilor noștri Daci. El este de simplicitatea sobră a vitejilor Daci, reoglindind sublimele lor concepții religioase, etice și spirituale.

Decoperirea aceasta este de o importanță imensă din punct de vedere național și istoric. Confirmând exactitatea scrisului celor vechi, am regăsit (p11) un simbol al tăriei morale dacice, care ne poate fortifica și pe noi.

Muntele Gugu, cu peștera și cu câmpul jertfelor, ar trebui să devină curând un sanctuar al națiunii, un măreț monument național, unde vor pelerina mai marii țării și fiii neamului nostru, ca să se inspire de pilda și învățătura faptelor eroice ale lui Decebal.

Acum, când pământul țării este invadat de cutropitori, să sorbim din acest loc sacru nădejdea în eliberarea moșiei noastre strămoșești, împodobindu-ne cu virtuțile izbăvitoare ale nemuritorilor noștri înaintași Daci! (p12)