”Aminteam la începutul acestei cărţi1 prima mea incursiune în zona munţilor Buzăului: în ziua de 12.04.1996 luasem calea Colţilor şi Alunişului cu bunul meu prieten, Costin Paul-Andrei.
Deşi nefamiliarizaţi cu zona, am încercat să ajungem din satul Aluniş în Nucu, ignorând ora apusului, care ne lăsa puţin timp de lumină. Prima parte a drumului, fără bifurcaţii amăgitoare, am parcurs-o relativ repede, deşi înserarea începuse să facă traseul din ce în ce mai dificil.
Nu ştiu momentul în care ne-am rătăcit. Cert e că am pierdut poteca şi, la lumina unei lanterne, am ajuns pe o culme. În lipsa oricărui reper, începusem deja să mergem la întâmplare prin pădure, conştienţi că ne pierdusem, conştienţi că numai venirea dimineţii ne va furniza o cale de reîntoarcere.
Atunci, s-a întâmplat un fapt neobişnuit. În bezna pădurii, în depărtare, licăriră câteva lumini intermitente. Eram copii pe atunci, copii fără minte care se gândeau că cineva ne reperase după lumina lanternei noastre şi ne va scoate din încurcătură. Aşa că am semnalizat şi noi, mândri că ştiam câteva scheme Morse. Nu ne-a uimit atât că am primit răspuns, ci ce a urmat: un puternic fascicul luminos, focalizat, ca un reflector militar, a măturat de câteva ori pădurea [s.n.].
Pe moment, atât eu cât şi prietenul meu, Andrei, am înlemnit. Un sentiment acut al pericolului a generat din piepturile noastre un «Tatăl nostru» grăbit (m-a mirat acurateţea pronunţiei lui Andrei, crescut de familie într-un «sănătos» spirit ateist). Apoi, înţeleşi în grabă mai mult prin gesturi decât prin vorbe, am abandonat bagajul inutil şi am pornit într-o goană nebună prin pădure.
Mergeam, fără ţintă, fără lumină în bezna nopţii, gândindu-ne şi rugându-ne să nu fim reperaţi. După câteva ore, lătratul insistent al unui câine ne-a indicat drumul spre «casă de om». Acel câine, acel animal parcă mânat de Duh, a lătrat ore întregi, până când am ajuns lângă el. Apoi, brusc, a amuţit [s.n.]. Nici eu, nici Andrei, nu ne-am explicat vreodată acest comportament salvator. A-l numi «paranormal» mi se pare a fi o impietate.
Lumina răsăritului ne-a prins în Muscelul Cărămăneşti, la mare distanţă de ţinta iniţială. Nu ne teleportasem, ci mărşăluisem din inerţie, pe trei sferturi adormiţi, depăşind orice limită a rezistenţei fizice pe care ne-o bănuiam.
Mult timp ne-am gândit că văzusem un OZN, deşi semnalul inteligent primit ne indica altceva. Numiţi-o «wishful thinking» dacă doriţi. «Enigma» am descifrat-o mult mai târziu, odată cu pierderea inocenţei vârstei.
Surprinsesem, sau fusesem surprinşi de nişte braconieri care vânau «la far»: animalele, orbite de lumina puternică şi neaşteptată, încremeneau speriate şi deveneau victimele sigure a unor vânători lipsiţi de fair-play-ul unui sport nobil. Genul de activitate ilegală, pe care e recomandabil să o păstrezi fără martori. Şi noi, fără voia noastră, tocmai devenisem martorii unui eveniment pe care noi nici nu-l remarcasem de fapt, dar braconierii nu ştiau acest lucru.
Câteodată, la un «pahar de vorbă» ne amintim amuzaţi întâmplarea şi ne întrebăm, retoric, ce s-ar fi întâmplat dacă rămâneam pe loc să admirăm OZN-ul.
O situaţie croită pe un calapod similar: mister închipuit – explicaţie prozaică am întâlnit într-o postare pe forumul Rufon:
«… mi-am adus aminte de-o chestie legată de vacanţa din munţii Buzăului, hai s-o spun, mai cu seamă că la vremea respectivă o încadrasem drept ”mister”.
Bateria telefonului mă ţinea în jur de 5-7 zile, însă la Siriu s-a descarcat într-o noapte.
”Na, dracia dracului, te pomeneşti c-o fi ceva necurat în zona!”
Aşa gândeam atunci, însa de cum m-am întors acasă, o minte limpede m-a lămurit pe loc:
– Nu-i niciun mister, coane. Telefoanele moderne, în lipsa semnalului, caută mereu o sursă şi asta consumă bateria ca şi cum ai vorbi sau ai iniţia un apel»2.
Nu lipsită de interes este morala întâmplării relatate de AdarM:
”Vedeţi, d-asta sunt convins că un «mister» iniţiat din tastatură sau dezlegat tot aşa, nu-i mister. Până ce nu mergi tu însuţi acolo, pâna ce nu cercetezi tu însuţi cu ochii, cu mintea şi cu palmele tale, nu poţi să ai păreri, nu poţi emite judecăţi doar pe ce-ţi spune unul sau altul [s.n.]3”.
Cele 2 fotografii au rol de ilustrare şi exemplificare. Ele nu ne aparţin şi sunt cel mai probabil nişte creaţii artistice. Nu ştim cum se face că numărul materialelor foto-video cu OZN-uri reale este în continuă scădere. Locul lor este luat de o mare de trucaje în PhotoShop, dovadă că în lipsa dovezilor reale şi falsurile grosolane servesc cauzei.
Note: 1Extras din lucrarea ”Enigmele din Munţii Buzăului: Dosarul secret. Raport minoritar” – Vlad-Ionuţ Musceleanu, Dr. Emil Străinu, aflată în editură, în faza de pregătire de tipar. Titlul este provizoriu; 2,3Forumul Rufon; thread-ul ”Rudan Vasile şi Misterul din Carpaţi”, # 785, nick AdarM (02.11.2012).
Update: Cartea a apărut cu titlul ”Enigmele din Munții Buzăului. Dosarul Bozioru – Țara Luanei”, Vlad-Ionuț Musceleanu, Emil Străinu, Ed. Triumf, București, 2016.