I.C. Drăgan (†2008) a fost un tracoman singular, deoarece monomania sa a fost dublată de influență și resurse. Deși a cunoscut problema tăblițelor, nu a întreprins nimic în privința lor.
”În urmă cu cîțiva ani i-am dat și lui I.C. Drăgan copii de pe aceste scrieri, pe care le-a apreciat ca fiind deosebit de interesante și probabil că încearcă și el descifrarea lor”1, punctează ing. Ionescu.
Acestui contact direct cu problema i se adaugă, de-a lungul timpului, cele indirecte: sigur prin intermediul articolelor din ”Noi, Tracii” (care reprezintă prima atestare editorială din afara hotarelor României) și probabil prin arh. Silvia Păun (care ”îl cunoaște personal pe I.C. Drăgan”2) și av. Iordache Moldoveanu (care, după 1990, îi propune sponzorizarea cărții ”Dacii vorbesc”).
Nu știm dacă Drăgan avea timpul necesar să parcurgă literatura traco-geto-dacică. În schimb este sigur că dispunea de ciraci care-i făceau treaba.
În epocă, Drăgan și organizația sa a avut ușile deschise peste tot: la familia Ceaușescu, la Comitetul Central al PCR, la Departamentul Securității Statului, unde mai doriți. Cel mai probabil a considerat artefactele ca falsuri; cel care a finanțat reeditarea lui Nicolae Densușianu n-ar fi ratat ocazia să le facă celebre și prin asta să-și lege numele de o revoluție în istoriografie. Situația ar trebui să de a de gândit ”tăblițologilor” care l-ar putea bănui pe magnat de lipsă de informații, de fler sau viziune. Ar fi hilar, desigur.
Note: 1,2Mărturia V.A.I.
