Epidemia de minuni ”uitate”. Aparițiile de sfinți pe geamuri (I)

Minuni sub embargo. La începutul anilor ʼ50, Republica Populară România a cunoscut un curios șir de evenimente ”miraculoase”. Aparent din senin, pe variate suporturi (în general, dar nu exclusiv, pe sticla ferestrelor!) apăreau reprezentări religioase sugestive și persistente, bănuite a nu fi făcute de mână omenească. Populația a fost cuprinsă de o febră mistică care a luat prin surprindere organele represive.

Este semnificativ că și după căderea comunismului se păstrează o nefirească tăcere asupra lor. Dar despre ce a fost vorba de fapt: de manifestări religioase sau de tehnici aplicate de război psihologic?

 

Există un model recurent care leagă manifestări (aparent?) supranaturale de perioade de criză și tensiune socială accentuată. L-am identificat în epoci și spații geografice din cele mai diverse. Rămâne o întrebare deschisă în ce măsură este vorba de manifestări reale sau doar impresii/sugestii produse pe fondul unei hiperexcitabilități generate de context. Cu toate acestea, deoarece tind să preceadă criza, identificate corect, ele pot fi folosite ca predictor al evenimentelor ce va să vină.

 

O notă de jurnal. Mult timp am avut la dispoziție doar relatări vagi. Două!

Prima, un extras din ”Memoriile mandarinului valah”, amintirile lui Petre Pandrea citate de Matei Cazacu, menționa acțiunile autorităților vizavi de ”psihoza mistică” provocată de ceea ce am putea numi fenomene optice nespecifice:

”Am participat la un proces la tribunalul militar MSS [?] din strada Aurel Vlaicu 19, unde tronează tov. general Alex. Petrescu, judecătorul-nemuritor sub patru dictaturi. […] într-un proces anterior, țârcovnicul Faur, dintr-unsat bihorean a zărit lacrimi în ochii Fecioarei la anumite ceasuri când razele solare cădeau oblic printr-un geam colorat. Minunea s-a răspândit printre săteni. O psihoza mistică i-a luat pe țărani în lunile iulie-august, în toiul muncilor agricole, după cum explică, doct, procurorul Manea, de la treburile lor. O echipă de preoți trimisă de la Episcopie a venit să combată misticismul. Ocupația preoților este combaterea minunilor? Așa și-au zis țăranii. Și i-au luat la goană cu furcile. De-aici procesul, pentru agitație și rebeliune. Fecioara Maria plânge mai departe în satul bihorean. Preotul și preoteasa au rămas mai departe în pușcăria Jilavei…”¹.

 

O scrisoare din jurnal. A doua, o scrisoare a arhitectului bucureștean Liviu Găgescu, cuprinzând amintiri din copilărie și publicată în ”Formula AS”:

”În anii 50, locuiam cu familia în Bărăgan, în comuna Țăndărei. (…)

Cred ca în 1950 (poate 51), în dimineața zilei de după slujba de Înviere, în satul unde stăteam au «apărut icoane» (citez cuvintele cu care contemporanii și-au anunțat evenimentul). Ca tot satul și cu tot satul, am admirat toată ziua „inexplicabila” și miraculoasa expoziție. Eu cu sora mea (opt ani mai mare ca mine) o vizitam ținându-ne frumos de mânuță. Și aveai ce vizita! Zeci, poate sute de metri pătrați de pictură bisericească policromă, în cel mai minunat stil bizantin. Executată cu multă măiestrie. Ce îmi amintesc pregnant de la acest «vernisaj» (nu compilez cu amintirile altora, măcar și pentru faptul că, ciudat, ulterior în familie și printre cunoștințe, a fost rar și superficial pomenit evenimentul):

1. 1. 1. Acoperișul bisericii era ca nou, strălucitor, argintiu, și pe el erau pictate personaje din religia creștină, la scară foarte mare. Îmi amintesc efigiile sfinților și veșmintele purpurii. Un lucru «inexplicabil», la un fenomen «inexplicabil». Biserica era ca orice biserica înaltă, probabil 4-5 metri sub streașină. Acoperisul era înclinat, cu panta care ar fi trebuit să ascundă picturile privirilor celor de jos. Totuși, în amintirea mea, imaginile pictate sunt privite aproape frontal. Ca și cum ar fi fost rabatate la verticală, sau le-aș fi privit de la înalțime, din aer. Ce e drept, în momentele mai interesante ale periplului nostru, sora mea mă ridica în brațe, sau ne mai cățăram pe câte un gard. Lucrul e valabil pentru toată mulțimea de privitori strânși în jurul bisericii, care comentau, arătau cu mâna, admirau picturi pe care nu aveau cum să le vadă de jos. Și totuși le vedeau!
      2. Într-o ferestruică mică (un fel de «ocniță», cum se spune) din pridvorul de intrare în biserică, pe fundalul închis la culoare (lumina stinsă în interior) era desenată (nu pictată) cu o linie albă, subțire, uimitor de sigură și elegantă: Sfânta Fecioară cu Pruncul în brațe. Aici, înălțimea punctului de vedere al copilului privitor e plauzibilă. De jos în sus, puțin sub nivelul parapetului ferestrei.
      3. În sfârșit, toate (sau aproape…) ferestrele uneia din puținele (poate singura) clădiri cu etaj din sat erau pictate cu imagini de sfinți. Era vorba de o clădire a administrației C.F.R. Imaginile sfinților nu sugerau vitraliul catolic, era vorba de pictură pe sticlă, în stil bizantin.

Aici, aglomeratia si agitatia erau mari. «Tovarășele de serviciu» fuseseră mobilizate și munceau cu disperare «să spele geamurile». Fapt miraculos, imaginile nici nu «se sinchiseau» de eforturile lor disperate. Se dovedea clar că o mână omenească nu poate șterge aceste imagini. Tovarășii (activiști, securiști, milițieni sș nelipsitul «prieten» din trupele sovietice de ocupație) turbau de furie jos, pe trotuar. Le hăituiau pe «tovarășele de serviciu», ba cu amenințări, ba cu promisiuni de recompensă, le stimulau să șteargă «imaginile obscurantiste și reacționare». Totul a fost zadarnic. Imaginile nu s-au șters! Situația era pe punctul de a degenera. Privitorii priveau cu satisfacție nedisimulată furia neputincioasă a «tovarășilor», care se acopereau de ridicol. Erau puse la încercare credibilitatea și forța «noii orânduiri». Și-apoi, picturile reacționar-obscurantiste fuseseră executate pe o clădire a administrației de stat!

După o vreme (poate o săptămână), icoanele s-au estompat treptat și s-au șters apoi «de la sine», de voia lor. Mulți ani mai târziu, am aflat că în sat «s-a răspândit» zvonul că totul era o manevră a imperialiștilor occidentali sau/și a titoiștilor. Era perioada anti-Tito. Picturile fuseseră executate pe furiș de… legionari, parașutați… de englezi, de data asta! Desant în regula, organizat în noaptea de Înviere, în cele câteva ore până la răsăritul soarelui. Comandouri legionare de sute de oameni – experți în pictura bizantină! -, parașutați în grabă, pictând zeci, poate sute de metri pătrați de pictură pe zid, pe sticlă și pe metal. Cu o maiestrie inegalabilă. Și care, dis-de-dimineață au șters-o… englezește. Cum? Îi asteptau avioanele pe izlazul satului. Logica poate fi suplinită de «miticism» (de la Mitică al lui Caragiale). «Ei, domle, de la occidentalii ăștia te poți aștepta la orice! Are ei niște tehnici…». Au șters-o carevasazica «englezește», în condiții în care, ca la fiecare sărbătoare «obscurantistă», toată ziua și toată noaptea, patrule mixte (miliție, securitate, «prieteni sovietici») au bântuit în tot satul. (…)

Fapt uimitor, varianta «imperialist-tehnologică» a explicației fenomenului – aveam să realizez mai târziu – a prins chiar și la «intelighenția” satului. Unii înclinau să vadă aici «mâna americanilor». Noua religie, credința în atotputernicia tehnologiei și fascinația față de Occidentul de aur dominau spiritele. Și apoi, mâine – ei, hai, cel târziu, poimâine – nu vin americanii să ne elibereze? Vezi, au început deja să se manifeste. Încurajator lucru!

Imediat, și în timp după aceea (de asta aveam, de asemenea, să-mi dau seama mai târziu), «fenomenul» nu a avut impactul spiritual la care te-ai fi așteptat. Nu s-a înregistrat o fervoare religioasă deosebită”².

La vremea respectivă, l-am căutat și găsit și pe arh. Găgescu. Din păcate, nu cunoștea date suplimentare.

Cele două momente prezentate lasă impresia unor întâmplări izolate. Doar că în epocă a fost epidemie de ”sfinți pe geamuri”.

 

Notă: ¹Matei Cazacu – ”Minuni, vedenii și vise premonitorii, în trecutul românesc”, Ed. Sigma, București, 2003, pg. 174.