”Hazardul” lui Jean Jacques a apărut de ceva vreme la Editura Nemira (București, 1993). Timp suficient pentru a putea scrie o pseudo-recenzie sinceră, fără a deranja politicile de marketing ale nimănui.
Cartea francezului, şi pe deasupra chimist, introduce cititorul într-o stare disociativă: răsfoită îl adoarme, citită mai atent îi stârneşte curiozitatea, dar şi durerile de cap. Este greu de înţeles cum un subiect interesant şi promiţător (descoperirile științifice neprevăzute și ştiinţa din spatele hazardului) poate fi masacrat atât de sistematic.
Cititorul răbdător are ce descoperi. Asta dacă reuşeşte să înlăture aproape toată contribuţia autorului, extrăgând din carte doar informaţiile brute. Şi chiar e greu, deoarece Jean Jacques reuşeşte să plictisească înfiorător, recurgând la ”Probleme eliminatorii ale vocabularului” sau adaosuri filosofice in extenso. Rămân referirile la ”serependitate” (facultatea de a face, din întâmplare, descoperiri fericite şi neaşteptate şi de a le recunoaşte ca atare) şi „Extrase dintr-un catalog al descoperirilor imprevizibile”.
Majoritatea cazurilor citate aparţin chimiei, alegere motivată de autor (reamintim, de profesie cercetător chimist) prin dorinţa de a scrie despre ce ştie. Odată făcută această mărturisire, este de neînţeles de ce-şi încalcă propriul crez şi ajunge la considerente filozofice care fie îl depăşesc, fie nu-și găseşte limbajul potrivit pentru a se exprima inteligibil și mai ales lizibil.
Cartea lasă să se întrevadă dorinţa de a umple un număr de pagini, volum rămas suspendat după consumarea miezului. Dacă autorul ar fi avut talent literar şi ar fi scris (pe baza informaţiilor disponibile în cuprinsul cărţii) o plachetă de 30-50 pagini, probabil ar fi fost o reuşită. În lipsa vocației şi din cauza expandării nejustificate, cartea rămâne un avorton.
Tomul poate fi citit atât ca ”exerciţiu de voinţă” cât şi datorită informaţiilor interesante strecurate discret în masa balastului literar. Rezumat la extrem: o compunere hazardată despre hazard.
