Atunci când cercetăm sursele vechi sau foarte vechi, o atenţie specială trebuie dată unor cuvinte şi termeni specifici epocii sau autorului care le foloseşte. În timp, nu numai că unii termeni devin neuzuali, dar câteodată chiar înţelesul lor migrează.
Următorul exemplu ne-a fost sugerat dintr-o lectură de Papus.
August Scriban, în ”Dicţionaru limbii românești” (Institutu de Arte Grafice Presa Bună, 1939), defineşte cuvântul ”imediat”, mult mai aproape de sensurile sale iniţiale: ”*imediát, -ă adj. (lat. immediatus, in-, ne, și *mediatus, care e la mijloc. V. mediŭ, mijloc). Care lucrează, se face direct, nu pin [!] saŭ după altu: cauza imediată a morțiĭ a fost glonțu; succesoru imediat al luĭ Ștefan cel Mare a fost fiu luĭ numit Bogdan. Adv. Pe loc, numaĭ de cît [!], îndată: după asta a plecat imediat”.
Etimologic, imediat provinde din i+mediat, fără mediere.
Condensare provine din latinul “condensatio” – îngroşare. În scrierile lui Papus, de exemplu, condensarea trebuie înţeleasă, în funcţie de context, fie ca îndesire şi concentrare (în sens de creştere a acumulării), fie ca reducerea unui lucru la ce are el esenţial (la esenţă). Din cauza fizicismului dominant al epocii moderne, aceste sensuri şi-au diminuat înţelesurile.
Exemplele ar putea fi extinse la nesfârşit. Recomandăm folosirea auxiliară a unor dicţionare din perioada respectivă. Ele vor ajuta mult la înţelegerea unor sensuri care scapă în cheia limbii moderne.