Lacul Beziad nu este atât de sinistru pe cât ne-ar face să credem un articol1 adevărul.ro. Ba chiar, faţă de alte lucrări hidrotehnice realizate fără o motivaţie clară şi cu cheltuieli masive, Lacul de acumulare artificial Bezid îşi merita construcţia. Iată ce se urmărea şi în parte s-a realizat: protecţia la inundaţii şi viituri, alimentarea cu apă potabilă şi industrială a oraşului Târnăveni, posibilitatea instălarii unei micro-hidrocentrale de 60 KW putere și 0,7 GWh producție de energie, zonă de piscicultură şi agrement.
Ceea ce voiau probabil să spună cei de la ”Adevărul” este că barbaria constructorilor nu a fost justificată de nimic. Însă şi aici metodele utilizate erau o regulă a regimului, nu o excepţie a zonei. Cine nu crede, poate căuta istoria construirii altor baraje din ţară; promitem că şocurile se vor ţine lanţ.
Lacul Bezid, numit şi Bezidu Nou este plasat la 2 km de oraşul Sângeorgiu de Pădure. Este un lac de acumulare artificial realizat prin bararea văii pârâului Cușmed, la 1.5 km amonte de confluența acestuia cu râul Târnava Mică. Are o capacitatea totală de 31 milioane m3 şi un luciu de apă de cca. 150 ha.
”Deschiderea şantierului a avut loc în anul 1975, lucrările au fost sistate în 1977 fiind reluate în anul 1984, punerea în funcţiune a lucrărilor şi realizarea indicatorilor finalizându-se în anii 1988-1989. Umplerea definitivă a lacului a început în noiembrie 1992, când procesul de umplere a devenit constant şi s-a încheiat în martie 1994 când s-a atins cota NNR, respectiv nivelul normal de retenţie, care se menţine relativ constant şi în prezent”2.
”Barajul este pus în funcţiune în primăvara anului 1988 şi se trece apoi la inundarea controlată a satului”3.
Crearea lacul Bezidu Nou, a însemnat ”sacrificarea satului Bezidu-Nou. Populaţia a fost evacuată, iar satul a fost acoperit de ape. Sub lac zac de prin vara anului 1988 o sută de case, un dispensar, o gradiniţă şi Biserica Unitariană. Încă mai există neacoperită de ape doar Biserica Catolică, construită pe un deal”4.
”Primul proiect nu prevedea inundarea satului. Mai apoi însă, pentru că trebuia alimentat cu apă industrială combinatul chimic de la Târnăveni, s-a ajuns la această soluţie. Astăzi, combinatul chimic nu mai produce nimic”, povesteşte Ştefan Tamaş5, consilier al primarului din Sângeorgiu de Pădure.
Peste acest fragment reporterul ”R.L.” trece fără a-i înţelege adevărata semnificaţie: nu a existat o planificare studiată a strămutării de populaţie, totul făcându-se în grabă. Astfel se explică ceea ce afirmă acelaşi Tamaş:
”Oamenii au fost răsfiraţi în 30 de localităţi. Cei fără copii au fost mutaţi în nişte garsoniere construite în Sângeorgiu de Pădure. Unii le-au vândut şi au plecat prin alte părţi, alţii au murit de supărare. […] Ar fi fost firesc ca satul să fie strămutat pe dealurile care îl înconjurau. Astfel, oamenii nu ar fi fost nevoiţi să plece din locul în care s-au născut, de pe pământurile pe care le-au muncit”6.
Strămutări de localităţi au loc peste tot în lume. Paradoxal, nu aceasta a fost adevărata problemă. Ci felul cum s-a făcut această strămutare. Comunitatea putea fi păstrată compactă, nu s-a vrut însă asta, ci împrăştierea ei. Cimitirele puteau fi şi ele mutate, dacă se voia. Sunt de nedescris sentimentele oamenilor care au văzut cum apa le inundă, încetul cu încetul, localitatea. Astfel de situaţii puteau fi evitate cu uşurinţă. Însă nu s-a vrut.
În oraşul Sângeorgiu de Padure se păstrează o statuie de lemn, în mărime naturală a Sfântei Maria, care provine de pe altarul bisericii inundate din Bezidul Nou.
Localnicii strămutaţi, câţi au mai rămas împrăştiaţi în judeţ, au ridicat în anul 1995 un monument numit sugestiv Zidul Plângerii. Amintind simbolic faţada unei case construită după modelul celor înghiţite de apă, el poartă următoarea inscripţie:
”Bezidu Nou se află pe fundul lacului. Foştii locuitori ai celor 180 de case, răspândiţi prin lume, îl plâng şi azi. Slujitorii servili ai fostei dictaturi l-au demolat şi l-au inundat. Astfel au desfiinţat o comunitate unică din punct de vedere istoric şi religios – în care au trăit laolaltă familii de diferite naţionalităţi şi credinţă [sic!], în deplină înţelegere şi bună pace, de-a lungul secolelor. Rugile romano-catolicilor, unitarienilor, greco-catolicilor şi ale sabatarienilor ardeleni s-au muţit pentru totdeauna. Acest loc să fie simbolul Toleranţei între religii„7.
Înălţător acest strigăt de durere al unor oameni pe care suferinţa şi înstrăinarea i-au apropiat şi mai mult. Răspunsul lor nu a fost ura care apare atât de gratuit la unii semeni de-ai noştri, ci chiar opusul ei. Aici se strâng anual supravieţuitori şi urmaşi ai acestora pentru a comemora distrugerea satului înghiţit de ape.
Din apele lacului apare turla unei biserici. Imagine gratuită şi sinistră, mărturie a unei epoci care se voia ”de aur”.
Imagini de epocă, alb-negru pot fi văzute în cartea lui Geza Szavai – ”Ierusalimul Secuiesc”8. Un ”bozgor” care nu şi-a uitat, precum atâţia mari români verzi, locurile de baştină.
Note: 1Cristian Dogaru, Dana Mihai – ”Poveştile lacurilor blestemate” în adevărul.ro, 2.06.2010; 2Dr. biol. Burian Petru – ”Starea ecologica a lacului de acumulare Bezid”; 3, 5-7Bezidu Nou, satul de sub apă în ”România liberă”, 11. 09.2006; 4”Teritoriul Târnavei Mici Balauşeri – Saraţeni dezvoltat economic, durabil, bazat pe cunoaştere şi inovaţie”; 8Geza Szavai – ”Ierusalimul Secuiesc”, Editura Pont, Budapesta. O “Introducere” a cărţii, cu fotografiile amintite se poate găsi gratuit pe internet în format PDF.
