Muzeul Chihlimbarului de la Colţi (II)

Din materialul documentar prezentat, rezultă următoarele (versiunea C. Ştefan):

• • • În data de 3 aprilie 1979, clădirea era menţionată ca terminată, dar fără a dispune de o colecţie propriu-zisă;
    • În data de 30 octombrie 1979, se raportează terminarea minei-anexă. Clădirea este menţionată ca fiind ridicată ”cu doi ani în urmă”, respectiv 1977;
    • În data de 20 mai 1980 se preconiza vernisajul muzeului vineri 23 mai, cu exponate ”dăruite” de localnici. Din motive care ne scapă, pare a nu mai fi avut loc;
    • În data de 17 iunie 1980 se relatează evenimentul deschiderii oficiale, sâmbătă 14 iunie. Se menţionează sesiuni de comunicări ştiinţifice, anumite aspecte dansante şi transformarea ”spontană” a evenimentului într-o ”mare manifestaţie populară”. Pare o şpârlă intenţionată a redactorului menţionarea perechilor cu ”paşi mărunţi” conduse de familia Dumitru şi Viorica Nica dacă ne gândim la amânările succesive ale ”multaşteptatului” vernisaj;
    • În data de 16 septembrie 1980 se relatează că ”odată cu retragerea celor 3 colecţii particulare”, muzeul a rămas ”fără obiect”. Nota laconică ar putea avea o mare însemnătate în viitor, dacă se vor adăuga şi alte informaţii relevante, mai ales că apelul din final poate fi interpretat în fel şi chip;
    • În data de 30 septembrie 1980, Dumitru Nica informează că s-a ”achiziţionat chihlimbarul”. Muzeul intră în linie dreaptă.

Diana-Liana Gavrilă rotunjeşte istoria clădirii viitorului muzeu: ”… în anul 1972, un colectiv de specialişti este desemnat să realizeze un muzeu al chihlimbarului la Colţi. În anul 1973-1974 începe construcţia unei clădiri cu specific local, cea care urma să devină casa preţiosului mineral… În 1979 începe colectarea obiectelor de chihlimbar de la săteni şi meşterii locali, ca apoi la 14 iunie 1980, cu ocazia reluării unei tradiţionale serbări folclorice «Floare de Colţi» [s.n.] – nume dat de localnici chihlimbarului, să se deschidă expoziţia permanentă cu două secţii…”¹.

Din păcate, tribulaţiile de început ale colecţiei sunt ignorate cu desăvârşire (de altfel, avându-l pe D. Nica ca mentor şi sfătuitor apropiat, nici nu ar fi avut cum să insiste). Singura neclaritate în teza Dnei. Gavrilă este menţionarea festivalului ”Floare de Colţi” (nu „de Colţ” cum apare greşit la unele surse). În mod curent, acest festival local se ţine în a doua duminică a lunii iulie.

Rămân unele nelămuriri: de ce construcţia clădirii a durat atât de mult timp, de ce odată terminată nu avea ce să expună, cât şi modul în care s-a constituit şi definitivat colecţia propriu-zisă.

Cert este că au fost intervenţii ”de la judeţ” pentru urgentarea lucrurilor. Vasile Potop² a fost prim-secretar şi preşedinte al Consiliului Popular judeţean Buzău din 23 martie 1978 până la 18 februarie 1981. Vom contura cu alt prilej personalitatea acestuia, pentru a lămuri insinuările gratuite legate de cunoaşterea accidentală a unor secrete care i-ar fi adus moartea.

Victor Andreica conturează o imagine negativă Dnei. Maria Potop, care pare să fi pricinuit nenumărate necazuri în cariera soţului. Pe noi nu ne interesează aceste can-canuri, ci modul în care Dna. Prim şi-a exercitat înfluenţat în două momente legate de subiect:

”Două merite a avut, totuşi, soţia primului-secretar. A şantajat situaţia incertă de cadre a lui Corneliu Ştefan, redactor la «Viaţa Buzăului», obligându-l să realizeze pliante şi o broşură cu schiturile rupestre din zona Aluniş – Nucu – Bozioru şi l-a obligat pe profesorul Marius Constantinescu [s.n.] să organizeze, într-un timp record, colecţia muzeală de la Colţi, respectiv singurul muzeu de chihlimbar din România”³.

N.B. Materialul a fost continuat și extins în cartea ”Enigmele din Munții Buzăului. Dosarul Bozioru – Țara Luanei”, Vlad-Ionuț Musceleanu, Emil Străinu, Ed. Triumf, București, 2016.

Note: ¹Diana-Liana Gavrilă – ”Enigme ale trecutului îndepărtat în Munţii Buzăului. Munţii Buzăului între mister şi realitate” (Ed. Alpha MDN, Buzău, 2012, pg. 23); ²Victor Andreica – ”Am trăit sub 6 «Dinastii»”, Ed. Alpha, Buzău, 2005, pg. 87); ³Victor Andreica – Op. cit., pg. pg. 105 şi urm.