La Peștera Sfântului Grigorie Decapolitul de la Mănăstirea Bistrița am remarcat pentru prima oară că sfinții pictați pe pereții bisericii aveau ochii scoși. M-a mirat acest amănunt curios, dar nu i-am dat importanță (biserica din peșteră e pradă a numeroase vandalisme cu nume de proști și declarații de iubire date din vârful briceagului….). Nu am făcut legătura nici cu răspunsul maicii-ghid, referitor la poarta din placă dublă de oțel ce închidea accesul în peșteră mai ceva ca seiful de la bancă:
– E ca să nu mai intre vrăjitoarele _ (cuvânt interzis de CNCD), că veneau să facă vrăji și spurcau locul.
Deunăzi, un articol publicat în ”Adevărul”1 (ne-)a limpezit speța. O practică veche leagă acești ”ochi” de farmecele femeiești, de magia populară. Neîncrezător față de autor (Daniel Guță, cu bogat cazier bazaconic) și de ”calitatea” ziarului (jenibilă, cum ar spune R. Boanchiș), am verificat. Se confirmă, cu mențiunea că nu este o practică locală, transilvăneană. O întâlnim și în Regat.
În ”Programa pentru adunarea dateloru privitóre la limbʼa romàna” (1884), printre cele 206 întrebări ale Cestionarului lui B.P. Hasdeu, găsim la poziția 189: ”De ce scotu babele ochii la sfinţii zugrăviţi pe biserica?”2.
Semn că practica exista și era suficient de răspândită.
O mențiune de la 1886:
”Scoborînd din «Cetatea-din-Colţ» şi trecând preste Riuşor, vedem «Mănăstirea călugărilor». O biserică vechia după stil bizantin, având turn acoperit cu peatră, fruntarul e dĕrîmat. Se văd şi acum picturile sfinţilor după ritul grecesc. Pentru una am deplâns pe acei sfinţi, adecă fiindcă sunt toţi orbi, nu de la natură, ci cu ochii scoşi. Ca sĕ’mi satisfac curiositatea, îndată după întoarcere am întrebat pe o babă, cine ar fi putut scoate ochii la sfinţi?
– Ei, domnişorule – îmi răspunde într’un târziu – ochii dela sfinţi sûnt foarte buni la vrăjit.
– Apoi ce poţi ajunge cu ochii dela sfinţi la vrăjit? – întrebai eu crescându-’mi curiositatea.
– D-ta, domnişorule, nu-’mi vei crede, căci eşti învĕţat, apoi cei mai învĕţaţi nu vreau se creadă, dar’ ochii dela sfinţi sûnt buni la vrăjiturile, cari se fac pentru muerile necredincioase bărbaţilor lor.
– Apoi ce folos aduc?
– Atâta folosesc, căci fac ca bărbaţii sĕ nu vadă ceea-ce fac muerile lor.
Isbueniiu în un rîs auḑindu-le aceste”3.
Și alta de la 1927, semnată de V. Voiculescu. Semn că nu era o modă sau un moft, ci o practică consolidată în timp și larg răspândită în spațiul românesc:
”Ne mâhniam de stricarea zugrăvelilor, mai ales în pridvor unde chipuri de sfinţi şi îngeri asfinţeau mânjite cu muruială proastă. Intrʼun foc, mai sus, un Dumnezeu dând viaţă Evei, îmbrăcat în strae cu culori cereşti, are amândoi ochii scoşi şi în locul lor albesc două găuri făcute ca de un piron… Alături alţi sfinţi la fel: Şi ne bucurăm că aceştia au fost măcar lăsaţi aşa, netencuiți cu ciamur, stricaţi numai de împunsături. Intrebam când fusese locaşul pângărit de Turci? Preotul se codea, ascundea… Invăţătorul şi-a luat inima’n dinţi şi ne-a spus drept: Nu păgânii erau profanatorii, ci chiar oamenii din sat. De când biserica a fost părăsită, «diavoliţele de fete şi femei», dar mai ales babele, scot ochii sfinţilor ca să facă apoi cu ei vrăji un descântece de dragoste. Chiar după ce rănile se astupau odată cu var, locul ce răspundea în dreptul ochilor de odinioară era din nou găurit şi tencuiala albă luată pentru vrăji. A trebuit să se astupe în cursul anilor de trei şi patru ori până acum plăgile ce mâncaseră chipurile sfinţilor din rândul de jos al tindei, cei mai la îndemână”4.
Am vorbit mai sus despre un obicei popular: autenticitate, scop, vechime, răspândire. Reținem ceea ce-i spune învățătorul lui Vasile Voiculescu – ”Nu păgânii erau profanatorii, ci chiar oamenii din sat” – fără a încerca să extragem concluzii, pentru că ele curg de la sine, sunt subînțelese.
Ceea ce lipsește este geneza acestei practici și dacă nu cumva ea debutează pe fondul conflictelor religioase din Transilvania și sub o influență viclenoasă. De ce să profanezi tu sfintele icoane, alimentând conflicte mocnite, când îi poți învăța pe români să le profaneze ei cu mânuțele lor, pentru un beneficiu iluzoriu? Ar fi o temă interesantă de cercetare, mai ales că astfel de agresiuni au istoria lor…
Note: 1Daniel Guţă – ”Secretele întunecate ale celor mai vechi biserici. De ce sunt împodobite cu sfinți cu ochii scoși”, în ”Adevărul”, 17.01.2024, aici; 2”Programa pentru adunarea dateloru privitóre la limbʼa romàna de B.P. Hasdeu”, în ”Transilvaniʼa”, nr. 15-16/1_15.08.1897, pg. 127; 3(Ioan Scurtu) Ascanio – ”Dela Grăcisce la Retezatul. Suveniri de călătorie”, în ”Tribuna” (Sibiu), nr. 277/2_14.12.1886, pg. 1; 4V. Voiculescu – ”Biserica Sfinților cu ochii scoși”, în ”Universul”, nr. 90/18.04.1927, pg. 3.