Adesea uitat la citarea surselor, Tonciulescu este principalul exponent al ipotezei prezenţei sumeriene (mai corect spus proto-sumeriene) pe teritoriul ţării noastre. Restul sunt continuatori sau imitatori, care nu au reuşit niciodată să se ridice la înălţimea lui. Şi sunt mulţi care au profitat (unii au încercat să profite chiar şi după moarte!) de bonomul Paul-Lazăr Tonciulescu. Dar asta este cu totul altă poveste…
În anul 1961, în punctul Gura Luncii din satul Tărtăria (comuna Săliştea, jud. Alba) au fost descoperite, în condiţii neclare şi considerate ulterior suspecte, trei obiecte de lut cu ideograme, numite generic ”Tăbliţele de la Tărtăria”. Ele au constituit baza tezei ”celei mai vechi scrieri din lume, anterioară scrierii sumeriene”, avansată de… savanţii sovietici1. Ulterior, unii cercetători amatori au extins ipoteza, ”identificând” arealul iniţial al populaţiilor sumeriene în spaţiul Ardealului, tăbliţele fiind indicate – chiar şi în ciuda aspectului vizual – ca sursă a scrierii (proto)sumeriene.
Falsă mitologie sumeriană de tip New-Age. Pseudo-ştiinţa s-a impus pe Google Maps.
Din anumite motive pe care le vom dezvolta cu altă ocazie, URSS-ul era foarte interesat de stabilirea unor tendinţe în studiul istoriei foarte vechi de pe teritoriul actual al României. Iar acestă aplecare nu venea din considerente ţinând de demersul ştiinţific, ci se datora unui pragmatism geopolitic vecin cu cinismul. Câteodată mai pe faţă, de cele mai multe ori discret, ”Fratele de la Răsărit” a găsit pârghiile necesare spre a dirija din umbră ”rescrierea istoriei” acestor meleaguri. Totul cu acceptul tacit al conducerii de la Bucureşti, care ori nu pricepea schema oprativă, ori se (pre)făcea că nu o înţelege, ori credea într-un iluzoriu interes naţional(ist).
Nu numai că ideea ”celei mai vechi scrieri din lume” a fost importată pe filieră moscovită: ruşii chiar iubeau teoria, dedicându-i poeme ca cel al lui Andrei Nadirov din Leningrad2. În euforia intelectuală a momentului, motivaţia reală a acestei atitudini ciudate pare a le scăpa întru totul receptorilor de la noi (printre care şi Tonciulescu): ”pentru prima dată, înaintea specialiştilor noştri, savanţii străini şi în special cei sovietici, nu pun semne de întrebare, ci atestă cu argumente ştiinţifice vechimea adevărată a tăbliţelor de la Tărtăria, plasându-le cu 1000 de ani înainte de cea mai veche scriere din lumea recunoascută până acum la Sumer”3.
Pasionat de lingvistică şi paleografie, inginerul constructor Paul-Lazăr Tonciulescu a autohtonizat şi dezvoltat teza unei migraţii din Ardeal a populaţiilor sumeriene (care, de fapt, nici sumerieni nu sunt, ci tărtărieni de-ai noştri).
Tipul său de argumentare este de-a dreptul suspect (deşi suntem siguri de buna sa credinţă!) şi vom prezenta doar episodul în care Buzăul devine punct de tranzit în aceste peregrinări tărtăriene:
”… vestita «Ţară a Luanei», nume ce ne aminteşte de acel rege/ ensi sumerian Enmen-Luana. Să se fi oprit tărtărienii noştri şi pe aici în periplul lor spre Ţara Dilmun/ Ţara soarelui răsare/ Sumerul? Considerăm că numele Luana, ca şef în Dacia şi apoi în Sumer spune prea mult pentrua nu răspunde cu un puternic DA!, mai ales că Ţara Luanei se află pe drumul Tărtăria-Sumer. Astfel, Luana a ştiut să stăpânească şi în Dacia şi, mai târziu, în Sumer, prin urmaşul său Enmen-Luana, rege-ensi în Badtibir (Irakul de azi), înainte de potop”4.
Cartea este impresariată (a apărut cu sprijinul său direct) şi post-faţată de Pavel Coruţ, care nu uită să-l laude pe Tonciulescu, ”unul dintre aceşti pasionaţi căutători ai adevărului istoric”. Care istoric? Care Adevăr?
Legătura dintre (proto)sumerieni şi Buzău este făcută de Paul Lazăr Tonciulescu exclusiv pe baza numelui Luana şi a existenţei reale a zonei pe traseul unei migraţii ipotetice. Încă din data de 30.04.1996 am luat contact cu ”decodificarea” Luanei: ”Ana” – nume bărbătesc la sumerieni – ”Luana” – ”Lu-Ana” – ”a lu(i) Ana” (”a lu’” – ”a lui”). Adică, onomastica Sumerului şi formele arhaice ale limbii române luate împreună. Singura problemă este că anul zero (de naştere) al Luanei este 1979, aşa că…
O argumentaţie similară i-a trezit suspiciuni până şi lui Erich von Daniken, care doar un precaut nu este:
”Moricz [Janos Moricz, de origine maghiară – n.n] mi-a spus că există o străveche legătură, veche de mii de ani, între maghiari şi Ecuador. Afirmaţia este susţinută de nenumăratele rădăcini lexicale comune ale celor două popoare, echivalente atât fonetic, cât şi semantic. […] Curând capul mi se învârtea din cauza lecţiei de lingvistică comparată […] Am vorbit despre străvechea legendă a lui Romulus şi Remus, fondatorii Romei de pe ale ei şapte coline. Moricz m-a asigurat că legenda – inclusiv cele şapte coline – se putea aplica foarte bine oraşului Quito, capitala Ecuadorului”5.
Discuţia era purtată în contextul intervievării descoperitorului ”Cuevas de los Tayos”, cel mai probabil un fals elaborat. Deşi cetăţean argentinian, Janos Moricz a dovedit un veritabil ”patriotism” remanent: în fond de ce maghiarii să nu fi colonizat în illo tempore Ecuadorul, dacă dacii noştri au ajuns până în Japonia (sic!)? De reţinut, pe lângă motivaţia patriotardă, este textura şubredă a argumentaţiei lingvistice şi erorile la care poate duce cu uşurinţă atunci când sunt interpretate liberal şi necoroborat cu alte indicii relevante.
Revenind, Tonciulescu era un fantezist, dar atinsese o anume pricepere ca paleograf. Și totuși, nu s-a încumetat să identifice inscripţii tărtăreşti/ sumeriene în arealul buzoian. Alții însă, da…
Note: 1,3Paul Tonciulescu – ”Ştiinţa sovietică în sprijinul istoriei patriei noastre. Tărtăria şi Şaue zeul ei”, în ”Flacãra”, 12.11.1982, p. 17; Textul articolului este preluat integral, deşi fragmentat în Paul Lazăr Tonciulescu – ”De la Tărtăria la Ţara Luanei”, Ed. Miracol, Bucureşti, 1994; 2,4Paul Lazăr Tonciulescu – Op. cit., pg. 16, respectiv 70; 5Erich von Daniken – ”Istoria se înşală!”, Ed. Paralela 45, Piteşti, 2010, pg. 101.