Românii, ca popor, au multe calităţi, dar şi multe defecte. Unul este totala lipsă de măsură în lauda de sine.
Cercetând recurenţa sintagmei ”Athos(ul) românesc”, am realizat că nu unul, nu două, ci multe locuri din ţară poartă acest supranume. Şi când te gândeşti cât de multe donaţii, închinări, privilegii şi sprijin au acordat voievozii, domnitorii şi boierii noştri Athosului aceluia autentic din Grecia! Te şi miri cum de elita noastră conducătoare nu-şi cunoştea ”moşia” şi minunile aflate la câteva prăjini depărtare…
În principal sintagma este generată de două asemănări: ori gruparea compactă într-o zonă restrânsă a unor aşezăminte bisericeşti (mănăstiri, schituri, biserici de mir, ş.a.), ori ţinerea rânduielii atonite în viaţa monahală. Diferenţa dintre aceste categorii este dată de substantivul ”munte”: în sintagmă prezenţa desemnează referirea la o zonă, absenţa la practica monahală.
În ”Istoricul Podgoriei Odobeştilor”, Constantin C. Giurescu compara Măgura (Odobeşti) cu un munte Athos românesc. Mănăstirea Frăsinei şi Schitul Poiana Mărului sunt numite şi ele de credincioşi ”Athos-uri româneşti”.
Nu ultimă sosită pe această selectă listă este zona Munţilor Buzăului. Istoricul atribuirii este interesant şi dărâmă un mit confecţionat cu grijă de o istorică care… nu ştie Istorie.
Nu Odobescu a avansat primul această comparaţie: publicarea în 1871 a Notiţiei asupra icoanelor în mozaic – ”L’Art au Mont-Athos”1 se datorează exploatării datelor colectate în timpul vizitării mănăstirilor de la Athos din prima parte a anului 1870 şi nu excursiei în zona Buzăului din anul următor. Nu este nimic semnificativ2 aici, ci doar o alăturare non-cauzală, o coincidenţă.
Sintagma este lansată în 1872 ca metaforă (figură de stil) de Aricescu în ”Schitulu Sânt-George”:
”Tradiţiunea ne spune că acestu romanticu schitu
Imitasse Sântulu munte [s.n.], în Orientu prea vestitu,
Avînd duoesprece templuri, şi în mijloc unul mare,
Alle căror locuri astadi le arată fie-care;
Iar din elle nu esistă de cât celle ’n stânci săpate,
Şi biserica cea mare, şi urme din celle-l-alte”3.
Ilie Mândricel4, plecând de la versificările lui Aricescu, identifică corect practica cenobitică a centrului cu radiaţii, dar pare că nu recunoaşte simbolismul Nou Testamentar al sumei 1+12 – cea mai evidentă trimitere fiind Iisus Hristos şi cei 12 Apostoli – şi implicit o idealizare organizaţională. Nu de alta, dar citind aceste interpretări, am fi tentaţi să-i găsim echivalentul în teren.
În ”Dicţionar”-ul său (1882), Basil Iorgulescu revine cu o afirmaţie similară, deşi păstrează un ton moderat, specific cărturarului de bun simţ: ”De aceea, totul aci, de şi în mic [s.n.], ne reamintesce un alt sfânt Munte [s.n.]”5.
Formularea lui Iorgulescu este preluată de Alexandru Mironov6 (1980) şi Ioan Coman7 (1983).
Anii s-au scurs, timpul a trecut şi aluziile cu parfum romantic ale înaintaşilor s-a transformat în certitudinile contemporanilor noştri. Rezervele au dispărut, Munţii Buzăului devenind ”Athosul românesc”. De remarcat articolul hotărât, care are rolul de a individualiza şi potenţa un concept dintr-o mulţime de concepte similare.
Foto: M.D.
Falsificarea istoriei este un joc periculos şi cine ar trebui s-o ştie mai bine ca un istoric. Să nu cunoască Diana-Liana Gavrilă că se află pe nisipuri mişcătoare când face afirmaţii de genul:
”Găsindu-şi corespondent în templele de pe Muntele Sfânt al Greciei, ansamblul religios din Munţii Buzăului capătă numirea metaforică de «Athosul Românesc», dată pentru prima dată de către Dumitru Nica, profesor de istorie la Colţi…”8.
Ce putem spune? Muntele Athos nu este ”Muntele Sfânt al Greciei”, ci muntele sfânt al creştin-ortodoxiei în ansamblu. ”Templele de pe Muntele Sfânt”? ”Templele”… Cât despre Dumitru Nica şi „Athosul Românesc”9, credem c-am lămurit mai sus cititorii când, cine şi în ce fel…
De remarcat că deşi scriitoarea colţeancă repetă obsesiv formularea, tonul de ansamblu al cărţii sale (vecin cu rătăcirea şi erezia) se distanţează explicit de orice valenţă creștin-ortodoxă.
Note: 1Al. Odobescu – ”L’Art au Mont-Athos”, în ”Annales archeologiques fondees par Didron”, Paris 1871, tom. XXVII, p. 259-263; 2Pavel Chihaia – ”De la «Negru Vodă» la Neagoe Basarab”, Ed. Academiei RSR, Bucureşti, 1976, pg. 241. Preluat şi în ”Vestigiile rupestre din Munţii Buzăului”, Arhivele statului Buzău, 1980, pg. 10; 3C.D. Aricescu – ”Uă preîmblare pe munţi sau lumea reală şi lumea ideală” Naţională Antrep. C.N. Rădulescu, Bucureşti, 1872, pg. 78; 4Ilie Mândricel, V. Bortaș – ”Vestigii rupestre şi alte locuri magice”, ed. Victor B Victor, Bucureşti, 2008, pg. 23; 5Basil Iorgulescu – ”Dicționar geografic, statistic, economic și istoric al județului Buzău”, București, 1982, pg. 55; 6Alexandru Mironov – ”Străveche Țara Buzăului”, în ”Știință și Tehnică”, nr. 8/1980, pg. 24-25; 7Ioan G. Coman – ”Elemente de continuitate spirituală geto-daco-romană şi creştină…”, în volumul ”Spiritualitate şi istorie la Întorsătura Carpaţilor” (coord. Dr. Antonie Plămădeală), Buzău, 1983, vol. I, pg. 244; 8Diana Liana Gavrilă – ”Enigme ale trecutului îndepărtat în Munţii Buzăului”, Ed. Alpha MDN, Buzău, 2012, pg. 26; 9Corect gramatical este cu ”r” mic, dar la Diana Gavrila nu ne mai miră nimic. Remarcăm însă repetarea stridentă a sintagmei în cartea sa. Doamna Gavrilă crede că-şi ”lustruieşte” maestrul…