Pe parcursul anilor ’60, în România moda Atlantidei era în floare. Apar cărți tematice la foc continuu: A. Lecca – ”Lumi Dispărute” (1963), D. Todericiu – ”Spre America înainte de Columb” (1966), N.F. Jirov – ”Atlantida” (traducere, 1967).
Din serie face parte și lucrarea lui Aurel Dâmboiu – ”Pe urmele atlanților” (1963). Ne-a atras atenția deoarece face o notă discordantă: nu-l menționează pe Daniel Ruzo, deși în rest nu păcătuiește cu nimic la suita de autori obscuri. Într-un fel, e singurul ei ”merit”.
Ne vom folosi de un fragment din Dâmboiu pentru a arăta pericolele documentării precare, urmată de preluarea erorii și rostogolirea ei în necunoștință de cauză:
”Privitor la posibilitatea unei străvechi emigrări de populație neagră în America, arătăm că, la fel ca și Sfinxul Egiptean, unele figuri de pe statuile și basoreliefurile descoperite în America Centrală au caractere specific negroide. Ca exemplu, cităm o parte din statuile descoperite la Palenque sau Teotihuacán, precum și uriașul cap scupltat în stâncile de pe marginea vulcanului Taxila din Mexic”1.
Să fie o sculptură megalitică in situ (săpată direct în stânca muntelui), cum a adnotat bucuros Dan C. Brăneanu paragraful? Nici vorbă.
Este doar o traducere defectuasă după Col. Alexander P. Braghine (1940), care se referea la primul cap colosal olmec descoperit (Tres Zapotes):
”We have, for instance, such statues in Teotihuacan, in Palenque, and a gigantic negro’s head carved in granite near the Mexican volcano of Taxila”2.
Menționat încă din 1862 de prospectorul José María Melgar y Serrano, este excavat în 1938 de arheologul american Matthew Stirling.
(click pe imagine pentru a o vizualiza la dimensiunea completă)
Un vulcan numit Taxila nu există în Mexic. În schimb există Sierra de los Tuxtlas, perimetrul vulcanic din care provine bazaltul folosit la sculptarea capetelor.
De observat că niciun element din ”lanțul slăbiciunilor” nu a avut vreo intenție deceptivă. Însă:
Pentru Braghine, descoperirea era prea nouă – încurcă locația, unele detalii și folosește o frazeologie ambiguă, confuzivă. Dâmboiu traduce greșit și indică o tipologie sculpturală nesusținută faptic. Ultimul, Brăneanu preia pe nemestecate, deși, între noi fie vorba, i-ar fi fost imposibil să verifice ceva la data respectivă. Găsim aici marea problemă a cărților de sinteză românești din domeniu, publicate înainte și în primii ani de după 1990: sursele nu puteau fi verificate, fiind preluate ca un dat. Nu că situația s-ar fi schimbat prea mult în prezent, când toată cunoașterea civilizației umane se află la câteva clickuri distanță…
Note: 1Aurel Dâmboiu – Pe urmele atlanților, Editura Științifică, București, 1963, pg. 88; 2Col. Alexander P. Braghine – The shadows of Atlantis (E.P. Dutton&Co., N.Y., 1940). Noi am folosit ediția digitală Pickle Partners Publishing, 2016, pg. 50.