Acum ceva timp am prezent Efectul Dunning-Kruger. Extindem considerațiile asupra lui, arătând că întâmplarea care a dat ideea studiului are un corespondent (și un precedent) românesc. Episodul este extras din memoriile iluzionistului Iosefini:
”Eram prin clasa a doua primară, la şcoala «Gheorghe Asachi», în mahalaua noastră. Bilievici era un copil necăjit, orfan de ambii părinţi. Stătea la o rudă îndepărtată, sărmană şi ea, care era vânzătoare de seminţe.
Nu era veselă viaţa lui, şi tocmai faptul că îl vedeam mereu atât de trist m-a apropiat de el. Devenisem nedespărţiţi şi, cum avea încredere în mine, mi-a mărturisit într-o zi «taina» lui:
– Tu ştii că eu am o reţetă ca să devii «Om invizibil»?
– Cum asta? l-am întrebat curios.
Mi-a relatat atunci în ce constă «reţeta» lui magică. Trebuia să iei o pisică neagră şi să o fierbi într-un cazan, să o bagi de vie în cazanul cu apă clocotită, până ce se desprinde toată carnea de pe oasele mâţei. După aceea, să alegi cel mai mic oscior şi ăla era cel care avea proprietatea de a te face invizibil. Dacă-l băgai în gură şi-l ţineai sub limbă, tot timpul acela erai invizibil.
În sfârşit operaţia terminată, am ales cel mai mic osicior posibil şi foarte bucuroşi am exclamat într-un glas:
Ăsta-i!
Am privit cu atenţie osciorul, întorcându-l pe toate părţile. «Oare ăsta să fie osul căutat?» mă întrebam înfiorat de emoţie. Simţeam după tremurăturile din glas că aceeaşi emoţie îl încerca şi pe prietenul meu Bilievici.
Aproape bâlbâindu-se îmi spuse:
– Nu v-vrei să în-încerci?
Nu vroiam (sic!), mă gândisem tot timpul la asta. Deşi eram curios să văd ce se întâmplă, îmi era totuşi scârbă să bag în gură osciorul de pisică.
– Încearcă tu, i-am zis. Eu îţi spun dacă ai devenit invizibil.
Cu mâinile tremurânde, Bilievici luă osciorul de pisică şi-l vârî în gură. Mă aşteptam să se producă miracolul şi să dispară brusc din faţa mea, sau în orice caz să nu mai fie vizibil.
– Mă vezi? strigă Bilievici, galben la chip şi cu o expresie de încordare dureroasă zugrăvită pe figură.
Îl vedeam. Stătea în faţa mea, tremurând ca scuturat de friguri. Mă privea temător şi totuşi plin de speranţă, aşteptând ca în faţa unui tribunal verdictul în urma căruia ar fi putut fi salvat sau ar fi rămas condamnat pentru totdeauna.
Mi-a fost milă de el şi m-am decis brusc să-l mint, prefăcându-mă că nu-l văd.
– Unde eşti? am spus cu o voce speriată, întorcându-mă cu spatele la el şi începând să-l caut printre tufişuri ca şi când – uimit că dispăruse fără veste – presupuneam că s-a ascuns în pădurice.
– Nu mă vezi? Într-adevăr nu mă vezi? rosti Bilievici tulburat, cu chipul iradiind de fericire.
– Nu te văd! Unde te-ai ascuns? am strigat eu să mă prefac că îl caut.
– Nu m-am ascuns nicăieri, sunt aici în fața ta! rosti el în culmea fericirii şi mă apucă de braţ.
M-am prefăcut că mă sperii de atingerea aceea neprevăzută şi am simulat un ţipăt de spaimă.
– Nu te speria, Tuţă, eu sunt! mă linişti Bilievici, tulburat la culme, după care o zbughi la fugă spre oraş strigând cât îl ţinea gura: «Sunt invizibil!… Eu sunt omul invizibil!»
Mi-era ciudă pe el că mă lăsase singur să car ceaunul şi găleata. M-am întors acasă pe furiş binecuvântând cerul că maică-mea nu se întorsese încă de la fabrică. După aceea mi-am văzut de treabă, vorba ceea, de parcă nici usturoi n-am mâncat, nici gura nu-mi miroase.
A doua zi, abia aşteptam să mă duc la şcoală să-l întâlnesc pe Bilievici. Dar Bilievici n-a mai dat pe la şcoală, E drept că îl zăream pe stradă – stătea doar pe aceeaşi uliţă cu mine – dar după regula jocului pe care mi-o propusesem, nu îndrăzneam să-l strig de frică să nu-l găsesc în stare de «invizibilitate». Aşa că îl ocoleam de departe atunci când îl vedeam, dar se vede treaba că şi el mă ocolea, pentru că niciodată nu m-a mai căutat după aceea…
În schimb, mama căuta zadarnic mâţa noastră cea neagră. […]
Despre Bilievici am auzit că l-a ridicat poliţia şi l-a trimis într-o şcoală de corecţie. A fost mare scandal, când, într-o zi, s-a dus la brutărie şi a luat o dublă de pâine fără să plătească. Brutarul a alergat după el, dar nu l-a prins. În schimb, cei de la cofetărie l-au prins după ce bietul Bilievici, care se credea probabil invizibil, se ospătase cu vreo cinci prăjituri şi mai luase şi vreo câteva cutii de bomboane să le ducă acasă”1.
În Occident, popularizatorii științei sunt la rândul lor oameni de știință. În România situația stă altfel: o sumă de neistrăviți, proptiți bine unde sunt de cine trebuie, au pretenția orgolioasă de a ”povesti știința”. Rezultatul? Niște litanii2 siniste, care în loc să trezească curiozitatea pentru cunoaștere, acționează ca veritabile somnifere.
În ceea ce ne privește, preferăm dozarea efectului prin paralele inedite și surprinzătoare. Desigur așa ceva nu se poate face pe bază de ”sfântul link” (mantra șcientiștilor de timpul liber). De mult nu i-a mai văzut nimeni pe băieții ăștia prin vreo bibliotecă…
Subiectul de mai sus nu este epuizat. Ce-ar fi să vorbim și de metodologie științifică? Pentru că Bilievici, amicul din copilărie al lui Iosefini, nu a respectat prescripțiile din grimoare. Da, există metodologie chiar și în… magia neagră!
Note:1Iosefini – ”Memoriile unui scamator”, Ed. Junimea, Iași, 1980, pg. 290-293; 2Cf. DEX 1998, ”(Fig.) Expunere, înșirare lungă, monotonă, plictisitoare”.