”Omu(l)” din Bucegi – origini, lumini și umbre (II)

În prima parte am prezentat două teorii concurente care explică, fiecare în felul ei, originea denumirii celui mai înalt vârf din Bucegi. Ambele datează de la sfârșitul sec. XIX. Există și o a treia teorie, mult mai recentă, pe care o vom prezenta în continuare.

În 1974, Vl. Manoliu-Furnică publică în revista ”Vacances en Roumanie”¹ un incitant material, din păcate puțin cunoscut la prima mână. Cităm un scurt fragment relevant pentru subiectul nostru:

”În apropierea acestei coloane [e vorba de stânca principală de pe Omu – n.n.] există o reprezentare umană de dimensiuni gigantice; această stâncă a dat muntelui numele său «Omu». În noiembrie, la apus, umbra acestei stânci este proiectată pe platou, iar această umbră nu este altceva decât cea a capului unui om”².

Îl urmează îndeaproape Radu Nițu, în revista ”România Pitorească”:

”Bunăoară, în legătură cu foarte cunoscuta stâncă din complexul me­galitic de la piscul Omul din Bucegi, s-a stabilit că are forma unui cap de om brahicefal, ca al omului de tip neanderthal evoluat şi că priveşte spre cercul de precesie a echi­nocţiilor. Se mai ştie că acest cap se contu­rează cel mai clar la 21 noiembrie, când soa­rele apune, compunând din umbre şi proemi­nenţele pietrei acel chip ce nu poate fi re­marcat decât dacă privitorul va sta pe o mică moviliţă de piatră de pe platou”³.

În mod evident, Nițu (în prezent emigrat în Occident, unde răspunde la numele de Victor Ravini) preia din Manoliu-Furnică; neclar este dacă data avansată, 21 noiembrie, este obținută prin observații reale sau aleasă pentru a corespunde teoriei echinocțiale pe care autorul o avansează.

Din câte cunoaștem, nu există publicate nici verificări (confirmări) și nici dezvoltări teoretice. Doar Simion Săveanu reproduce mărturia relativ ambiguă a meteorologului Grigore Spiridonescu, de la Stația Omul:

”După ce am vizitat cabana, am intrat în clădirea stației meteorologice. De la cel mai în vârstă observator meteo, Grigore Spiridonescu, «nea Gore», cum îi spun colegii, am aflat multe întâmplări petrecute în munți, […] Tot nea Gore mi-a dat o informație interesantă și prea puțin cunoscută în legătură cu geneza denumirii stâncii [de pe Vf. Omul – n.n.]. Mi-a explicat că în luna noiembrie, la apusul Soarelui, în zilele senine, se poate vedea cum umbra culmii pietroase ia pe platou forma unui cap de om cu figura întoarsă spre valea din față. Toponimul acestui pisc reflectă spiritul ascuțit de observație al poporului încă din timpuri imemoriale”⁴.

Așadar, denumirea ar veni de la o umbră proiectată pe sol, legată de o dată astronomică anume. Ipoteza este interesantă și se coroborează cu alte elemente.

Există o singură problemă: cine s-ar fi aflat, acum secole și milenii, la Omu, în noiembrie, ca să observe fantasticul joc de lumini și umbre? Sezonul pastoral era de mult trecut, zăpada era căzută, iar clădiri cu permanență (cabană, stație meteo) nu existau. Dar să nu stricăm cu faptele o poveste frumoasă…

Poveste, nepoveste, ”umbrele” de la Omu, împreună cu alte elemente cunoscute pe jumătate și înțelese pe dos au generat ”afacerea” halucinantă a ”Piramidei de lumină” de la Sfinx.

Note: ¹”Vacances en Roumanie” era o variantă pentru export a revistei de turism ”România pitorească”. Materiale selectate, împletind publicitatea cu propaganda, beneficiau de condiții superioare de tipar, în mai multe limbi de circulație internațională; ²Vl. Manoliu Furnică – ”Les monuments mégalitiques des Bucegi”, în ”Vacances en Roumanie”, nr. 27(3)/ 1974; ³Radu Nițu – ”Temple solare în Carpați”, în ”România pitorească”, an IV, nr. 37(1)/ 1975, pg. 8; ⁴Simion Săveanu – ”Aventuri prin Tunelul timpului”, Ed. Sport-Turism, București, 1977, pg. 13.