(T.R.E.I) Locuri

Aiud (M)

Biserica Reformat-Calvină (sec. XV) a constituit nucleul cetății Aiudului. Biserică fortificată, întărită succesiv cu elemente defensive. A fost construită în stilul gotic, ulterior adăugându-se influențe baroce.

În timp, confesiunile de care aparținea s-au schimbat, alternanța grefând mai ales asupra decorațiunilor interioare. La intrările de pe laturile de nord și sud, se remarcă simbolurile pentagonale (sub ogiva ușii) și hexagonale (deasupra ogivei), ambele casetate radial și simetric. Semnalăm și rozeta gotică cu Steaua lui David (Magen David), arcuită.

Localnicii cred cu tărie în calitatea cocoșul-giruetă metalic (supranumit ”Vestitorul ploii”; amplasat pe acoperișul absidei altarului) de a vesti, prin mișcarea sa într-o anumită direcție, apropierea timpul ploios.

O legendă locală amintește jertfa accidentală a celui care, la finalizarea construcției, a poziționat ornamentul turlei, ”un «buzdugan» metalic deasupra căruia, pe o vergea, «străjuia» un soare”. Căzut și zdrobit de pământ după ce-și finalizase misiunea (a se observa motivul ciclicității jertfei fondatoare, la începerea și finalizarea construcției unui edificiu), a fost îngropat ”în locul în care a căzut, astfel explicându-se existența pietrei funerare în imediata vecinătate a bisericii”. Mai apropiat de o legendă urbană este blestemul proferat de familia celui decedat ”ca oricine va vrea să facă un rău cât de mic lucrării pentru care meşterul respectiv a murit, să i se întâmple nenorociri asemănătoare”. În același registru pare a se încadra și soldatul rus, care a plătit cu moartea distrugerea profanatoare a ”soarelui decorativ din vârful turlei”.

Pe latura nordică, în drepta intrării este plasat un stâlp ”totemic”, comemorativ (Szasz Pal; 1881-1954), modern. Astfel de stâlpi, cu o simbolistică șablonardă și artificioasă, total străină de cultura care i-a generat, am întâlnit în toată Transilvania. Este o încercare de reîmpământenire a unor tradiții străvechi, făcută din păcate în cel mai amatoristic mod cu putință.

Aiud (M)

”Dealul Furcii (Agastodomb – în lb. maghiară: agas – furcă și domb – dâmb, deal; – n.n.) este zona cimitirului român, unde în Evul Mediu erau executați condamnații prin spânzurare”. Zona este dominată de monumentul-mausoleu Calvarul Aiudului (2000) ridicat în memoria martirilor temnițelor comuniste.

În imediata apropiere este ”Râpa Robilor”, locul unde erau îngropate fără slujbă creștinească, fără lumânare și fără cruce victimele zărcii (o parte din osemintele identificate au fost mutate în noul mausoleu).

Ar fi o impietate să spunem că zona este bântuită (deși probabil chiar e). Ne-o asumăm în dorința de a capta atenția asupra acestui loc, atât de încărcat de durere de-a lungul istoriei. Și nu e vorba doar de sufletele celor ”vinovați fără vină”, care nu și-au găsit încă liniștea, ci de fantoma unor timpuri care – doar aparent apuse – ne bat timid la ușă, doar-doar le-om primi înapoi, pentru a se înstăpâni încă odată tiranic asupra vieții și minților noastre.

Parcă pentru a contracara maleficitatea acestui Deal al Furcii, la nici o sută de metri se ridică în prezent o mănăstire ortodoxă.

Aiud (M)

”Ceea ce n-am putut afla din nici un document scris, dar este o realitate, se referă la rețeaua de comunicare, cel puțin pietonală, construită subteran, prin care se efectuau legături secrete de aprovizionare a diferitelor puncte strategice, probabil de evacuare în afara oraşului, sau în alte scopuri ce nu trebuiau ştiute. Existența acestei rețele s-a dovedit de mai multe ori cu ocazia săpăturilor de fundație efectuate în şantierele de locuințe. Dar, aceste canale săpate pe mai multe trasee sub pământ sunt înfundate prin surparea lor aleatorie, sau comandată de forțe necunoscute, aşa încât reconstituirea presupusei rețele subterane a Aiudului este, pe cât de interesantă, pe atât mai mult de dificilă, tehnic şi economic”.

Rândurile de mai sus aparțin Dlui. Oliviu Socaciu, cetățean de onoare al municipiului Aiud și autorul unor interesante lucrări monografice. După ce ne-a confirmat caracterul lacunar al informațiilor deținute în prezent despre subteranele Aiudului și a unor debușee din Cetate, domnia-sa și-a manifestat tristețea că municipiul Aiud este ”văzut” în general stereotipic, ca ”oraş-puşcărie”. Poate că dacă ar exista viziunea unui oraș-memorial, în care trecutul teribil și blestemat al spațiului de exterminare să fie folosit ca lecție și trambulină către viitor, percepția ar fi alta.

Moștenirea concentraționară a Aiudului nu poate și nici nu trebuie estompată. Contează însă cum este prezentată și folosită în acord cu ciclicitatea istoriei, pentru a nu se mai da posibilitatea ca, în viitor, trecutul să se repete iar.

Alba-Iulia (M)

Deși unii conspiraționiști s-au specializat în ”vânarea” arhitecturii și simbolurilor masonice asociate (unele reale, multe altele închipuite), bizar este că monumente masonice (ridicate de masoni și punând în operă idei masonice) asumate ca atare, sunt ignorate sistematic. Deși ele ajută mult în înțelegerea gândirii masonice, mioritice în cazul de față.

Monumentul Candela a fost ridicat în anul 2004 din contribuții masonice pe Dealul Furcilor din Alba-Iulia, fiind creația artistei locale Anadora Lupo. Este dedicat ”fratelui” Horea, ”conducătorul răscoalei de la 1784, considerat a fi unul dintre primii masoni români”. Statuia, formată din două mâini ”gigantice” de bronz care susţin o candelă în formă de inimă menită să ardă veşnic, este ridicată ”pe locul unde este îngropată inima lui Horea” (sic!). Observăm cum din puține trăsături de condei, ipotezele devin certitudini, iar ”certitudinile” sunt astfel ordonate încât să creeze o istorie fictivă, atât de dragă masoneriei în general.

La 10 ani de la inaugurarea monumentului, Marea Lojă Masonică a României – în ciuda tuturor demersurilor făcute – nu reușește să realizeze un branșament la conducta de gaz (aflată la 5 m distanță), pentru ca flacăra ”veșnică” să ardă permanent. Cei care ”știu” că masonii conduc lumea, vor avea mari dificultăți să explice situația. Parafrazând un proverb arab, ”Totul în lume se teme de masoni, dar (până şi) masonii se tem de birocraţia românească”.

În prezent, flacăra arde doar când vin, la ocazii, frații masoni să aprindă Luminile. Sau gazul, după caz!

Almașu Mare (s, C.o.)

În pronaosul bisericii Buna Vestire Joseni (atestată 1418, cu multiple transformări ulterioare) se află o pictură murală inedită, operă de artă țărănească naivă: Apostolul Iuda cu aureolă de sfânt, ținând în mână o pungă, pe care scrie ”30 arzinți”.

În sat mai există și Colecția muzeală etnografică – Achim Emilian, numită după cel care o îngrijește, după ce a strâns-o într-o viață de om.

GPS Muzeu: 46.08679147501316, 23.129187446023256

Ampoița (s, C. Meteș)

În punctul ”Peret” arheologii au descoperit în campania din 1999 ”cea mai veche formă de arhitectură sacră din piatră cunoscută până în prezent pe teritoriul Transilvaniei”, datată în epoca bronzului timpuriu. Este vorba de o incintă circulară cu un diametru de cca. 9 metri, formată din ”bolovani masivi de calcar cu lungimea de până la 1 m. şi lăţimea de 0.50 – 0.60 ., marea majoritate fiind dispuşi în poziţie înclinată, cu faţa mai plată spre interior”. Central, ”au fost descoperite două zone în care fuseseră depuse oase umane dezmembrate ce nu par a reprezenta morminte obişnuite, ci mai degrabă depuneri rituale de oseminte”.

Lăsând la o parte exagerările unora (dintre care se remarcă regretatul Peter Leb, care dublează sau triplează chiar dimensiunile, vorbind chiar de un Stonehenge autohton), sanctuarul a fost conservat in situ. Mai pe românește a fost îngropat la loc, eventualii turiști interesați trebuind să-și imagineze, poate cu ochii minții, sanctuarul megalitic.

Bucerdea Vinoasă (s, C. Ighiu)

Devenită brand al județului Alba, poiana în formă de inimă (supranumită Poiana Dragostei) este folosită deja la promovarea turistică a județului.

Descoperirea formei spectaculoase din pădurea de stejari a stimulat memoria sătenilor, care își amintesc poiana ca loc unde se ”întâlneau cu fetele […] şi încingeau hore”. ”De aia i-a rămas numele de Poiana Dragostei. Cum au lăsat-o bătrânii, aşa am găsit-o şi noi” adaugă localnicii, lăsând a se înțelege existența unui toponim vechi, care din păcate ar fi trebuit să existe atestat undeva.

Sunt necesare câteva precizări, pentru a înlătura speculațiile: poziția și forma deloc regulată a poienii nu indică nici o intervenție umană sau non-umană, fiind vorba de un fenomen încadrabil în categoria simulacra. De altfel, forma este eluzivă, aparența de ”inimă” fiind evidentă doar din anumite puncte de viză.

Vaga descriere a variantei de acces spre locație – ”Poiana respectivă poate fi văzută dacă vă aflați pe drumul care duce de la Bucerdea Vinoasă spre Craiva, în apropiere de cetatea dacică Apoulon (Piatra Craivii)” – ne inspiră să recomandăm folosirea aplicației GoogleMaps (vizibilă și marcată în layer-ul ”Earth”), însoțită de o soluție GPS.

Cărpiniș (mai demult Cărpeniș, s, C. Gârbova)

Legenda amintește de un anume Matei Marga, trăitor ”pe la mijlocul veacului al XVI-lea”, boier muntean pribeag și doritor de mărire. Ar fi rămas în urma lui toponimele Dealul Marga (la sud de localitate) și Fântâna Mărgii – ”în locul izvorului de unde a beut Marga, azi este o fântână, unde îşi adapă păstorii Cărpinişului vitele”.

Mai semnificativ pare a fi scaunul natural – posibil monument megalitic – din vârful dealului amintit, loc unde Marga a șezut visând la ocuparea tronului țării de unde plecase în exil: ”Aici zări o stâncă ieşită din pământ, asemenea unei măsele uriaşe, cu marginile încovoiate în sus, frumos rotunjite şi înainte puțin mai adunate. Părea un scaun domnesc. Adevărat tron făcut de natură!”.

Plecând de la scaunele tăiate în stâncă pe înălțimi amintite de istoricul și geograful grec Pausanias (sec. II), maiorul Florin Olteanu (†) constata că ”toponimul Scaunul Zeului a fost un oronim cu o largă putere de circulație şi o funcție activă, obligând Evul Mediu să-l utilizeze în cancelarii şi practica curentă. (…) Am identificat în teren şi în documente cartografice un număr de 25-30 toponime de scaune, dispersate în habitatul geto-dac care se înscriu într -un sistem spiritual şi corespund unei structuri mitologice”. Maiorul Olteanu a făcut o importantă muncă de defrișare cartografică, strângând o bogată colecție de toponime semnificative. Din lipsă de posibilități, doar o mică parte din munca sa pe hartă a fost comparată cu realitatea din teren. Nu a reușit să publice decât sporadic și fragmentar, iar după moartea sa arhiva pare a fi pierdută pentru totdeauna.

Cetatea de Baltă (s, C.o, str. Dacilor nr. 8)

Pe turnul Bisericii Reformată Calvină se află fresca ciudată a unui cap de tătar, despre a cărei datare și funcție simbolică nu se cunosc prea multe. Descriere: ”Fondalul capului iniţial era roşiatic, iar capul roz strident. Până la căciulă are 57 cm, gâtul este de 22 cm, iar lăţimea capului la nivelul ochilor are 45 cm. Capul era încadrat într-un cerc, şi înconjurat de flăcări roşii”.

Conform unor păreri ar data din timpul invaziei tătaro-mongole din 1214, iar după Peter Leb ar fi ”obiectul unor ritualuri de exorcizare pentru a îndepărta flagelul agresiunii tătăreşti”.

În mod ciudat, blazonul familiei soției lui Miklos Bethlen avea ca însemn heraldic un cap tăiat de tătar, conservat și în blazonul reunit al celor două familii.

Ciumbrud (s, M. Aiud)

Obiectul de la Aiud a fost descoperit întâmplător în 1973, în timpul exploatării unei cariere/balastiere de nisip din localitate, pe malul/în albia râului Mureș, la o adâncime aproximată la 10 metri. Muncitorii au predat muzeului din Aiud ”trei bulgări compacți de nisip”, care, în urma îndepărtării ”crustei” au dat la iveală obiectul metalic și oase fosile de rinocer lânos. Pe baza unei bănuite stratigrafii (niciodată efectuată de arheologi

profesioniști), a unor analize de laborator neconcludente (de vreme ce prezintă variații semnificative de compoziție) și ”aspectului” stratului de oxid, Florin Gheorghiță a avansat în 1983 ipoteza vechimii imense și originii extraterestre a ”tălpicii de aterizare”. Ceea ce nouă ni se pare extrem de semnificativ pentru amatorismul unora este că detaliile descoperirii și istoricul manipulărilor ulterioare (de exemplu implicarea lui N. Vlassa) lipsesc cu desăvârșire în scrierile lor.

Oficial, aluminiul a fost produs prima oară în laborator în anul 1825 și industrial în anul 1883.

Obiectul se află la Muzeul Național de Istorie al Transilvaniei din Cluj, fiind expus cu intermitențe.

Poșaga de Jos (s, C.o)

Biserica de lemn pe fundaţie din piatră (specific maramureşean) a fost construită în 1933. În decoraţia interioară (realizată în 1988-1989) se remarcă figuri istorice lucrate în mozaic.

Izbucul “Izvorul Maicii Domnului” (numit şi ”Izvorul Doamnei” sau ”Izvorul Tămăduirii”) şi crucea sculptată in situ în stânca muntelui se află la mică distanţă de incinta aşezământului, în prezent schit de călugări. Apa izbucului este tămăduitoare şi se pare că schitul a fost ridicat aici tocmai datorită calităţilor ei.

Multe biserici au în incinta lor fântâni denumite generic ”ale Tămăduirii”, însă apele lor adesea nu au calităţi intrinsece, cum este cazul aici. În ziua de Hram, 6 august, de Schimbarea la Faţă, la Schitul Poşaga au loc pelerinaje la care participă şi înalţi ierarhi bisericeşti.

Rimetea (până în anii ’60 Trascău, s, C.o)

Datorită unei particularităţi a reliefului (Piatra Secuiului acoperă un segment din orizontul vizibil), Soarele pare să răsară de două ori:

”Dimineaţa devreme (Soarele – n.n.) apare pe bolta cerească la capătul nordic al Masivului Cetăţii – Varszikla (alternativ Piatra Cetăţii, zonă în partea estică a crestei Pietrei Secuiului – n.n.), ca mai apoi să se ascundă după el şi doar după un timp considerabil se înalță deasupra lui, luminând tot satul. Fenomenul poate fi urmărit cel mai bine din curţile caselor înşirate de-a lungul străzilor Also- şi Felso Kovar (Cetăţii de sus şi de Jos – n.n.), respectiv Also Piacsor (Şirul de Jos – n.n.)”.

Fenomenul are spectaculozitatea şi ineditul său. Folosind procedee foto-video simple se pot obţine aici imagini dinamice cu o valoare artistică incontestabilă.

Costeşti (O)

În data de 18.04.1930, în timpul Slujbei de Denie din Vinerea Mare, un incendiu a mistuit biserica din lemn din Costeşti şi cei 116 copii – ”aproape toţi copii satului” – aflaţi înăuntru.

O înlănţuire de cauze a dus la tragedie: refuzul ierarhilor de a permite celebrarea slujbei în biserica nouă, neterminată, starea precară a bisecularei biserici de lemn, refuzul preotului Dumitru Vişinescu de a ţine slujba în afara bisericii, blocarea de către părinţi – în încercarea haotică de a-şi salva copii – a singurei variante de ieşire. Nu s-a afirmat decât cu jumătate de gură că, de fapt, numărul victimelor este explicabil doar prin prostia crasă a părinţilor, care au acţionat ca o turmă dezordonată de animale, însă valul ulterior de sinucideri pare a demonstra că aceştia au înţeles, întru târziu, situaţia.

Pe locul tragediei s-a ridicat un monument de piatră, o capelă şi în 2003 o mică bisericuţă (cu hramurile Învierea Domnului şi Sf. Filofteia).

Legenda blestemului aruncat de furtul unor salbe asociate moaştelor Sfintei Filofteia (aduse în sat în cadrul unei procesiuni pentru alungarea secetei) pare a oglindi mai mult un tardiv suport psihologic decât un fapt real. Din incendiu a scăpat miraculos, neatinsă, doar Sfânta Evanghelie, despre care un martor ocular (Dumitru Ionescu †) relatează cum preotul Vişinescu o strângea la piept înainte de a muri.

Barajul Vidraru (Mții. Făgăraș)

În ceea ce priveşte simulacrul argolitic de la izvoarele Argeşului, numit în popor Căprăreasa, Densuşianu îl citează pe Marţian (Analele statistice, 1868, pg. 120): ”În pajiştea de la izvorul Argeşului se află o stâncă cu o figură de femeie purtând numele de Căprăreasa, care a fost împietrită din cauza asprimii vântului”.

Argeşul propriu-zis se forma la confluenţa râurilor Capra şi Buda, azi aflată sub nivelul apei, în ”coada” lacului de acumulare de la Vidraru. Aceeaşi soartă a împărtăşit-o şi Căprăreasa.

Nu este pentru prima dată când un lac artificial afectează vestigii istorice importante: ”Masa lui Traian” se află acum sub apa lacului Călimăneşti – Vâlcea, iar Piatra Teiului este periodic inundată de coada lacului Izvorul Muntelui – Bicaz. Este posibil, dar foarte improbabil ca în perioade foarte secetoase Căprăreasa să poată fi observată, la fel ca şi Piatra Teiului (care beneficiază, pentru comparaţie, de o poziţie mult mai favorabilă, de o înălţime şi un volum net superioare).

Asta dacă nu cumva, atunci când se referea la izvorul Argeşului, Marţian avea în vedere râul Buda (care izvorăşte din lacul glaciar Buda şi este considerat ”izvorul principal al bazinului hidrografic Argeş”) sau Capra (din lacul glaciar Capra). Numele Căprăreasa pare a fi mai degrabă legat de ocupaţia legendară a ”babei” împietrite, aidoma Dochiei, deşi această apropiere de râul Capra, nu ar trebui neglijată ab initio.

Preluând sursa Densuşianu, unii autori au repetat-o fără nici cea mai mică verificare sau detaliere, ignorând cu desăvârşire noua configurare antropică a terenului.

Glavacioc (s, C. Ștefan cel Mare)

 Mănăstirea Glavacioc este atestată documentar din sec. XV, dar a fost rezidită de mai multe ori de-a lungul existenței sale ca așezământ de cult ortodox.

Legenda întemeierii ne spune că ”un cioban a găsit într-o peșteră o icoană făcătoare de minuni, ce poartă chipul Fecioarei Maria. Atunci, voievodul (în legendă este vorba de Mircea cel Bătrân – n.n.) a decis construirea acestui lăcaș sfânt”. O întâmplare de epocă spune că Icoana a levitat și și-a ales singură reședința: ”a fost luată la un moment dat de niște călugări și dusă la Mănăstirea Curtea de Argeș. A doua zi dimineață, când au intrat călugării în mănăstire, s-au închinat când au văzut icoana așezată la locul de unde fusese luată”.

Apa izvorul care-și trage sursa de sub altarul mănăstirii este considerată tămăduitore, legenda amintind că viitorul domn Vlad al IV-lea Călugărul ”s-a vindecat de o boală de stomac, ulcer sau gastrită”, după ce a băut din ea. În semn de mulțumire și recunoaștere, ajuns pe tronul țării, acesta a devenit unul dintre cei mai importanți ctitori ai lăcașului argeșean. Și în prezent apa minunată vindecă bolile: ”Minuni se întâmplă în fiecare zi la acest izvor. Oameni de peste tot din ţară vin şi iau din această apă şi o păstrează timp îndelungat, fără ca să-şi piardă proprietăţile. Cei bolnavi simt în trupul lor puterea acestei ape vindecătoare, care o face să fie atât de căutată”.

Valea Mare-Podgoria (s, O. Ştefăneşti)

MDGR (vol. I/1898) aminteşte legenda Fântânii Buca, ”recunoscută de popor ca izvor de leac. Legenda spune că în vechime un mut păşuna vitele pe acea vale cu mai mulţi păstori şi fiindu-i sete a băut apă dintr-o urmă de vacă şi s-a pomenit vorbind. De atunci, pe acel loc s-au făcut fîntîni şi s-au ridicat cruci, considerîndu-se sfînt. Astă-zi chiar, în ziua de Izvorul-Tămăduirei, vin suferinzi şi iau apă”.

Legenda s-a perpetuat în timp, îmbogăţindu-se cu detalii nesemnificative. În anul 2005 fântâna-izvor din pădurea de fagi a fost reamenajată şi oamenii ”cred în legenda apei cu puteri miraculoase și spun cã ea îi vindecă de boli sau pur și simplu le dă o stare de bine”.

Conform aceluiaşi Dicţionar, din izvorul Buca se forma un pârâu care se vărsa în ”gârla Valea-Mare”, iar în regiune ”sunt cîte-va izvoare de apă ce conţin oxid de fier şi de aramă”. Ar fi de cercetat dacă într-adevăr este vorba de acelaşi izvor Buca, deoarece nu este exclus ca iniţiala ”acva clara” (lat – apă limpede) să se fi transformat în mai româneasca ”apă chioară”, prin intermediarul lipsit de sens istoric ”apa chiara”.

Bodrogu Nou (s, C. Zădăreni)

Mănăstirea Hodoş Bodrog este ”cea mai veche aşezare monastică din ţara noastră, cu viaţă monahală neîntreruptă”.

Tradiţia afirmă că mănăstirea a fost ridicată pe locul  unde ”un taur din turma unui păstor a scos la iveală dintr-o movilă de pământ Icoana Făcătoare de Minuni a Maicii Domnului cu Pruncul Iisus”. Ca o confirmare a legendei, atât Icoana, cât şi tigva taurului sunt păstrate în biserică.

Piatra în formă de inimă, parţial încastrată în zidul exterior al bisericii mănăstirii, este legată de legenda unui călugăr blestemat de propria mamă, bătăile inimii sale părând să răzbată din zid: ”Un preot fusese blestemat de mama sa, care nu dorea ca fiul ei să îmbrace hainele preoţeşti. Preotul a fost îngropat creştineşte în pământ, însă a fost scos la suprafaţă de trei ori. În cele din urmă a fost îngropat în zid, iar bătăile inimii care se aud sunt ale lui”. Că din zidul bisericii s-ar auzi bătăi ”ca de inimă” în locul respectiv, pare a fi confirmat pe rând de călugări, credincioşi şi chiar de către unele autorităţi bisericeşti. Până în prezent, nimeni nu s-a gândit să înregistreze sunetul cu un senzor de tip hidrofon şi apoi să analizeze digital semnalul captat.

În ansamblul mănăstirii există şi un turn-clopotniţă, pe a cărui latură de sud este  reprezentată o emblema ”războinică”, amintind de conflictele cu turcii: doi ostaşi cu capete de turci în vârful săbiilor.

Frumușeni (s, C.o)

”Fântâna Turcului” este cea mai veche sursă de apă amenajată din România, atestată istoric și exploatată continuu de la data construcției și până astăzi. În mod bizar, dar tipic românesc, fântâna nu este menționată în LMI (2010), deși este vorba de un monument de importanță deosebită.

Hălmagiu (s, C.o)

În curtea Bisericii voievodale Adormirea Maicii Domnului (1440) găsim Piatra Cinzaiului (a chinului; sec. XII; ”în partea dreaptă, la intrare”). Ca pedeapsă, publică și exemplară, ”oamenii erau întinşi pe piatra adusă şi pusă în fața bisericii, aplicându-se pedepse corporale prin lovirea corpului gol cu bețe”. Această Piatră nu a servit doar aplicării pedepselor comune, pe ea fiind chinuiți atât cei care au rezistat lepădării de credința ortodoxă și trecerii la catolicism, dar și răsculați din timpul lui Horea.

Într-un Ghid turistic al jud. Arad (1974), Piatra este localizată ”în fața clădirii cu nr. 113”, fiind posibil ca locația ei să fi variat în timp.

Este eronat să considerăm piatra doar un corp oarecare, amorf: ea a fost investită cu roluri simbolice complexe. În această cheie, Piatra Cinzaiului nu este un simplu suport, fiind posibil ca rolul ritual al pietrei în cauză să fie mult mai vechi. Capacitatea stâncii de a înmagazina energii subtile și de a servi drept releu acestora este afirmată și de vechile mituri și de cercetări recente. Dată fiind utilizarea Pietrei Cinzaiului, este de presupus  o acumulare de energii negative, malefice.

Hălmagiu (s, C.o)

”Cum ieşim în sus din comună (în partea de nord a satului Hălmagiu, DN 76 străbate chiar acest deal – n.n.), acolo unde şoseaua atinge poalele dealului Şortoc, în dreapta la vreo 60-70 paşi de şosea se află Grota de la Şortoc, un tunel interesant sfredelit în coasta dealului. Gura grotei este boltuită cu cărămidă pe o distanță de unu şi jumatate metru. Continuarea, largă de doi şi jumatate metri, înaltă de mai bine de un metru, străbătând printr’un strat de argilă consistentă (loes), se menține singură, fără căptuşală. Tunelul avea ramificații şi o răsuflătoare cam pe la mijlocul dealului. Astăzi se mai poate pătrunde numai în galeria principală pe o distanță de 22 m pe aci s’a surpat şi galeriile laterale sunt închise… Nu se ştie când şi cu ce scop a fost făcută. Se crede că ar fi făcut parte din adăposturile subterane ale cetății. În partea de sud-est a grotei s’au descoperit schelete de oameni, neobicinuit de mari… Înainte cu vreo 40-50 ani se afla la gura grotei o cârciumă de a domeniului şi în grotă se păstrau beuturile”.

Cel mai probabil, tunelul aparținea – după cum afirmă și sursa citată mai sus – sistemului defensiv al cetății medievale, cunoscută documentar, dar a cărei localizare în teren este incertă. Este de remarcat și referința la acele schelete umane ”neobicinuit de mari”.

Sânmartin (s, C. Macea)

 În biserica romano-catolică (cu hramul Sf. Martin, ≈ 1756) ”reţine atenţia o splendidă pictură reprezentând un aspect al Răstignirii, care după părerea unor istorici de artă ar fi opera originală a pictorului german Albert Durer (1471-1528)”.

Informaţia lapidară, redundantă pe Internet şi lipsită de orice înclinare spre detaliu trădează o aceeaşi sursă: un ghid turistic al judeţului, la nivelul anului 1974. Ne-ar mira ca un Dürer autentic dintr-o biserică de provincie să nu fie deja în colecţia particulară a unui potenţat post-decembrist. Iar dacă mai există în biserica Sf. Martin din Sânmartin, atunci nu este un Dürer autentic.

Iar pentru cultura generală, nu e Albert, e Albrecht Dürer.

Bucureşti (M, s. multiple)

Am primit prin e-mail o contribuţie a d-lui Nicolaie Văduva din Bucureşti, privind subteranele Capitalei, de altfel singurul feed-back epistolar – din partea cititorilor – al cărţii noastre ”Secretele României subterane” (Ed. Triumf, București, 2013). Este vorba de două tuneluri istorice şi două tuneluri de dată recentă (unul interbelic şi altul modern). O prezentăm in extenso, fără redactare (am adăugat doar diacriticele, am detaliat unele locații şi am restrâns prezentarea doar la suprafaţa Capitalei). Rămâne la latitudinea cititorilor stabilirea valorii de adevăr şi continuarea cercetărilor în cazurile semnalate:

”În iarna anului ’87, când au început lucrările la pasajul rutier de la Piaţa Unirii, chiar în dreptul Bisericii Sf. Gheorghe Nou (Bd. I.C. Bratianu,1, s. 3 – n.n.), la circa 10 metri de începerea pantei pentru intrarea în pasajul rutier, la o adâncime de 2-3 m a fost decopertată bolta unui tunel realizat din cărămidă. Ulterior bolta a fost spartă şi s-a pătruns în incinta tunelului. Direcţia acestuia era pe axul Curtea Veche (str. Franceză, 25-31, 3 – n.n.) – biserica Sf. Gheorghe. Excavaţiile au fost oprite câteva zeci de minute, timp în care am observat că tunelul avea înalţimea de 3-4 metri şi era suficient de lat ca sa permită trecerea lejer cel puţin a unei căruţe. Am remarcat că era uscat, deci avea o bună ventilaţie. Timpul nu mi-a permis să urmăresc evoluţia lucrărilor, dar bănuiesc faptul că spărtura a fost acoperită cu pământ pentru a continua lucrările la pasajul rutier.

Am mai aflat, de la mai multe persoane care au lucrat la construcţia magistralei a doua de metrou, că în zona cinematografului Patria (Bd. Magheru, 12-14, s. 1 – n.n.) a fost descoperit un alt tunel, pe sub bulevard, pe axa Nord – Sud. În acesta au fost găsite arme din timpul ultimului război.

În zona fostei Pieţe a Aviatorilor, actuala Ch. de Gaulle (s. 1 – n.n.), cu prilejul unui 23 August, trecând prin zonă, în stânga fostului bloc destinat personalului Ambasadei Sovietice, în dreptul unui spațiu verde, am observat o gură de acces spre un tunel. Remarcabil era că această cale de acces avea trepte de marmură şi chiar un covor roşu. Intrarea era lângă o piesă de mobilier stradal, de formă paralelipipedică, bogat ornamentată cu motive vegetale, de modă veche, cred că din calcar sau travertin. Era discordantă față de peisajul din jur, în parc neexistând nici o bancă.

Folclorul urban mai aminteşte de un tunel care leagă casa lui G. Becali de pe Şos. Aviatorilor (de fapt Aleea Alexandru, 1, s. 1 – n.n.) cu o casă din apropiere, de pe Aleea Modrogan (s. 1 – n.n.), unde au locuit Elena Lupescu si apoi Pacepa.

Ţin minte că presa primelor zile de după evenimentele din ’89 a făcut referire la mai multe catacombe şi tuneluri de sub Bucureşti, bine prezentate, chiar şi cu scheme”.

București (M, s. 1)

Izvorul Aviatorilor din Parcul Bordei (greșit numit ”Izvor al Tămăduirii”, specific izvoarelor lăcașe lor de cult) livrează o apă cu proprietăți terapeutice, ”limpede, dar sulfuroasă, cu gust de fier şi puţin acidulată”. Deși cunoscut mai de demult, izvorul a fost amenajat de un grup de aviatori civili de la aeroportul Băneasa în frunte cu Dușan Stefanov, care a finanțat și analiza fizico-chimică a apei.

Datorită amplasării în proximitatea reședinței lui Ceaușescu din cartierul Primăverii, izvorul era supravegheat în permanență, iar dacă accesul nu era restricționat pe de-a-ntregul, era îngreunat semnificativ. În acest context, pare bizar apetitul presei tabloide de a chema să-și dea cu părerea tocmai pe acei habarniști care, înainte de ’89, se ocupau cu… Treaba lor cu ce se ocupau înainte de ’89!

București (M, Calea Călărașilor nr. 83, s. 3)

Pictura exterioară a Biserica Sfântul Ștefan – Călărași (1768) prezintă în medalioane (de jur împrejurul cornișei și a bazei turlei), alături de alte figuri religioase semnificative, ”chipuri din cultura clasică – sibile şi filosofi antici (Sibila Delfica, Persica, Platon şi Aristotel)”