Tezele paleoastronautice se rezumă astfel:
⦁ Ființe extraterestre inteligente au vizitat Pământul și au avut contact cu băștinașii, fie punctual, fie ciclic, de-a lungul istoriei. Variații ale teoriei afirmă că specia umană este descendenta sau creația acestora;
⦁ Datorită avansului tehnologic, acestor ființe li s-a atribuit un statut divin. Ele au influențat dramatic dezvoltarea culturală, tehnologia și religia populațiilor autohtone, jucând rolul de divinități civilizatoare și ”culturi mamă”;
⦁ Urmele acestor ființe pot fi găsite în mituri, structuri materiale, reprezentări artistice, obiceiuri arhaice și artefacte neobișnuite. Ele au ridicat sau au ajutat decisiv la ridicarea unor construcții atipice, invariabil considerate ca dovezi ale teoriei. Unele variații implică și existența în trecut a unor evenimente catastrofice (accidentale sau provocate) implicând energia atomică.
O poveste incitantă, posibilă în teorie, dar improbabilă în realitate. Dovezile esențiale lipsesc, dar dacă povestitorul este bun, scenariul te ”fură” și faptele pot fi oricând ignorate.
”Ideea zborului prin mijloace mecanice nu pare a fi fost străină vechilor civilizaţii. Dar, oare, a fost numai o idee? De ce nu şi o realitate, pe care noi nu o putem înţelege şi accepta dintr-un anume conservatorism sau imobilism raţional?”1.
Acest paragraf, semnat de un enigmatic P.G. introducea în revista ”Știință și Tehnică” interpretarea delirantă a Carului de la Bujoru (jud. Teleorman) ca artefact paleoastronautic, produs al unei tehnici de vârf. Vedem cum trecerea de la supoziție la evidență se face pe nesimțite, iar interogația (”De ce nu?”) și imaginația fecundă țin loc de demonstrație. Schema asta este omniprezentă în literatura paleoastronautică, iar originea acestui curent în lumea scriitorilor de science-fiction spune multe, dacă nu chiar totul…
Notă: 1P.G. (Gheorghe N. Popescu?) – ”Carul de la Bujoru vas-car votiv sau model de vehicul spațial?”, în ”Știință și Tehnică”, nr. 2/1981, pg. 24-25.