Xenoglosia este un fenomen parapsihologic asupra căruia cercetătorii se contrazic. Unii afirmă cu putere că el există, alţii, din contră, îi neagă total existenţa.
Termenul de ”xenoglosie” a fost introdus în circuit la începutul secolului XX de psihologul francez Charles Richet (laureat al Premiului Nobel în 1913). Este un cuvânt compus, format din limba greacă: ”ksenos/ xeno” – straniu1, străin şi ”glossa” – limbaj.
Xenoglosia se referă la abilitatea de a vorbi o limbă străină, fără ca utilizatorul să fi avut vreun contact cu ea. Cazurile raportate, deşi controversate, amintesc de vorbirea curentă a unei limbi, uneori prezentând subtilităţile unui nativ. Unele cazuri se consumă în stare de hipnoză sau în urma unui şoc puternic.
De dragul clasificării, xenoglosia a fost împărţită în două forme: xenoglosie recitativă şi xenoglosie responsivă. În primul caz, persoana poate recita cuvinte sau fraze dintr-un limbaj străin fără al înţelege. În cel de-al doilea, persoana poate chiar conversa într-un astfel de limbaj. Pare evident ca majoritatea cazurilor raportate se referă la prima formă a xenoglosiei.
Cele mai multe cazuri de xenoglosie au fost documentate ca falsuri. Puţinele cazuri rămase nu întrunesc norme ştiinţifice de raportare, ceea ce le face ignorabile (şi ignorate) de mediul academic. De altfel, opinia comună a oamenilor de ştiinţă este că probabilitatea de existenţă a unui asemenea fenomen este egală cu zero (adică nu se va întâmpla niciodată). Plecând de la aceast postulat, este greu de crezut că va exista disponibilitatea de a analiza serios un viitor caz de acest fel.
Atunci când este acceptată, xenografia este folosită de obicei ca argument al reîncarnării. Psihiatrul canadian Ian Stevenson (1918-2007) a fost unul dintre susţinătorii fervenţi ai acestei asocieri. În urma sa a rămas un bogat material bibliografic, tot el documentând unele dintre ele mai interesante şi controversate cazuri de xenoglosie.
Fenomene înrudite xenoglosiei sunt glosolalia şi ”vorbitul în limbi” (relaţionat cu Noul Testament şi cultul penticostal).
Nu știm exact cum a devenit ceea ce poate fi încadrat la xenoglosie un dar diavolesc. Însă schema poate fi ușor dedusă logic:
-
-
- Nefirescul, misteriosul și neînțelesul vine de la Diavol;
- Omul nu poate în sine (în mod natural) să performeze așa ceva;
- Acel om, care produce fenomenul, e posedat de diavol, care-l folosește pentru a se manifesta.
-
Ei i se adaugă Doctrina Cesesionistă, în vigoare și des discutată sub aspect teologic cu mult înainte de a apare Mișcarea penticostală.
Asta nu înseamnă deloc că în unele cazuri – ce-i drept extrem de rare2 – diavolul n-ar fi prezent, iar explicația vorbirii străine nu şi-ar găsi în el o bună explicație. Este vorba de crizele de ”posesiune demonică”.
Exorciștii și alte persoane care au fost prezente conjunctural la astfel de manifestări atestă folosirea de către victime a unor limbi necunoscute acestora mai înainte (de exemplu latina, limbă ecleziastică3 prin excelență). Față de alte manifestări dezordonate ale crizelor de posesiune diabolică, această abilitate de a înțelege și a se vorbi limbi necunoscute anterior persoanelor în cauză, impresionează prin coerență, claritate și corectitudine a exprimării. Este ca și cum, în mod voit, această manifestare este acurată tocmai pentru a inspira teama prin absurditatea și imposibilitatea ei aparentă.
Aici nu mai este vorba de sunetele murmurate, dezarticulate și fără niciun înțeles ale penticostalilor. Ne aflăm în fața unui fenomen extrem de curios, care ar trebui să-i preocupe pe psihologi în cel mai înalt grad. Și asta deoarece invocarea isteriei, atât de vehiculată în cazul fenomenelor de posesiune, nu operează în situația de față. Nici invocarea meandrelor memoriei nu este de ajutor: unii posedați conversează într-o latină necunoscută anterior cu exorciștii lor, dovedind nu o cunoaștere automată și mimetică, ci o anumită profunzime a înțelegerii și exprimării.
Mai amintim că uneori, vocea nici măcar nu este a persanei posedate, entitatea folosindu-și propria voce (având atribute proprii: fonaţie, timbru, ş.a).
Vorbirea unei limbi necunoscute anterior persoanei presupuse a fi posedate sau înțelegerea ei este considerată în mod tradițional un indiciu al posesiunii demonice. Cităm pentru exemplificare din ”Rituale Romanum”4: ”Ignota lingua loqui pluribus verbis , vel loquentem intelligere” (Vorbește cu uşurinţă cuvinte într-o limbă necunoscută, sau o înțeleage).
Note: 1Nu întâmplător teama de un element străin (xenofobia) este profund relaţionată, chiar şi lingvistic, de frica de un anume ceva nefamiliar şi implicit, necunoscut; 2Şi care n-au de-a face cu ”deposedările” de masă, în timpul cărora nişte călugări fanfaroni mânaţi de păcatul arghirofiliei scot draci închipuiți la normă, din zeci (sau poate chiar sute) de tulburaţi deodată. Lupta efectivă cu diavolul este o treabă serioasă şi niciun exorcist serios nu s-ar preta la aşa ceva; 3În prezent, uzul ecleziastic al limbii latine se conservă în ritul catolic. Coborând în timp, situaţia devine cu totul alta şi nu întâmplător, magia grimoarelor se bazează tot pe această lingua franca et universalis; 4”Rituale Romanum” (1614) – ”De exorcizandis obsessis a daemonio”. Versiunile moderne ale ”Ritualului” au restricţionat accesul publicului la secţiunea ”Exorcisme”. Pot fi consultate versiunile mai vechi, rămase în uz cu schimbări insinifiante.