Doamna Elisabeta Iosif, scriitoare şi poetesă, este una dintre persoanele care au profitat atât material, cât şi imagologic de pe urma elucubraţiilor rudaniene.
În anul 1985 ea a publicat la Editura Ion Creanga cartea ”Zeiţa fără chip”, lucrare care poartă pe pagina de gardă subtitlul ”Povestiri fantastice”.
Dar povestirile nu sunt chiar fantastice pe de-antregul, multe elemente fiind extrase din realitate. Nume de oameni, nume de locuri, fapte şi întâmplări. Chiar şi chipul de pe copertă. Totul amestecat într-o combinaţie numită de autoare ”fantastică”, într-un anumit scop credem noi.
Înainte de a discuta puţin creaţia literară sau realitatea mascată din “Zeiţa fără chip”, trebuie spus că deşi autoarea plasează naraţiunea în contextul poveştilor pentru copii, Rudan Vasile susţine pe site-ul său că cel puţin unele întâmplări sunt calchiate pe realitatea obiectivă. El nu face trimitere expresă la această carte, dar în articolele sale preia aproape la indigo unele fire narative. De aici, unii (a se vedea unele dezbateri de pe Forumul RUFON) au tras concluzia că, de comun acord cu autoarea, s-a folosit de acest tertiplu pentru a înşela cenzura comunistă care se practica în epocă şi a transmite adevăruri ocultate.
Am avut două discuţii cu scriitoarea Elisabeta Iosif. În prima, i-am prezentat cam ce se spune în mediul on-line şi i-am cerut părerea sa despre situaţie, că doar ea era autoarea. Ţâfnoasă şi vizibil deranjată de întrebare, de parcă i-aş fi dat cu ghioaga-n cap, madam Elisa’beth a bâiguit că s-ar fi inspirat din nişte emisiuni radiofonice, apoi, ca pişcată de posterior, a început pe un ton deplasat să mă interogheze de ce mă interesau pe mine lucrurile astea, că cine sunt eu şi cu ce drept, şi … Cert este că, datorită stării de agitaţie extremă, Bethy uitase nu numai că m-am prezentat (politicos), dar îi şi spusesem pe scurt de unde până unde interesul meu pentru problema în cauza.
A doua discuţie am avut-o în data de 02.08.2013. Răspunde un barbat (soţul probabil, deşi nu sigur). Mă prezint, cer cu doamna Elisabeta Iosif, aştept câteva momente, apoi răspunde cucoana. După ce mă prezint din nou şi apuc să-i spun nu mai mult de câteva cuvinte îmi spune că am greşit persoana, apoi îşi cere scuze şi-mi trânteşte telefonul. De data asta nu mai era vorba de agitaţia psiho-motorie, ci de proasta-creştere a aceleiaşi persoane (datorită vocii inconfundabile, eroarea este exclusă).
De ce am revenit cu cel de-al doilea apel? Pentru a-i cere în mod oficial un drept la replica. Pentru a-i da posibilitatea sa stopeze din faşă un conflict, dacă acesta era bazat pe neînţelegerea unor fapte şi situaţii.
Dar de ce era Dna. Elisabeta aşa de impacientată prima dată, şi a doua oară chiar s-a pretat la a-şi uita identitatea (dacă nu cumva, a minţit or-di-nar)? Vă putem spune de ce.
(va urma)