Dacia preistorică și istorică

Simbol sfânt, zeflemit de diverși. Pentru orice popor, drapelul național este elementul central și fix, ”nodul care leagă lucrurile”, cel mai mic multiplu comun al locuitorilor unui stat.

Drapelul are reguli stricte de design și arborare, enunțate prin lege. În cazul românilor, culorile sunt de la catarg spre margine – albastru, galben și roșu. Ca regulă bătută-n cuie:

 

      • de la stânga la dreapta: albastru – galben – roșu
      • de sus în jos: albastru – galben – roșu

 

Utilizarea sucită, pe invers sau pe dos este o batjocură adusă însemnelor naționale și punctum. Înțelegem unele porniri, după abrogarea art. 200 ele sunt ”la liber”, însă recomandăm celor cărora le place ”sucit” să lase tricolorul și să se înscrie în asociații de profil.

La unii e ignoranță sau lipsă de cultură. Avem aici un amestec cu totul haotic:

 

 

Mai grav e cu ”patrioții”. De exemplu Șoșoaca, care nu este nici incultă și nici proastă, ci doar o simulantă nu tocmai credibilă:

 

 

Un caz lămuritor este cel al domnișoarei Sabina Elena, ”fetiţa cu bentiţa tricoloră”. Inițial, fătuca apare cu banderola tricoloră pusă invers. În toate pozele ulterioare, un binevoitor i-a atras atenția, așa că și-a înfășurat capul corect, adecvat, corespunzător:

 

 

Altă ”cinstită”, aceeași dambla sucită:

 

 

Dar să nu ne ambalăm inutil, în România nici măcar autoritățile nu respectă însemnul național:

 

 

Toate cazurile de mai sus ar putea fi multiplicate în neștire. La unii de vorba de educația (ne)primită acasă, în familie. La alții, de nesimțire și corupție.

Vom explica pe parcurs și pe îndelete, de ce joaca asta nesfârșită de-a tricolorul este un act deliberat de atomizare identitară și, în substrat, un act de magie neagră.

(va urma)