Tăblițele ”de la Sinaia”

Nu vom înșira frumoasele cuvinte ale Regelui Carol I și ale Reginei Elisabeta referitoare la România. Pentru că nici nu este nevoie; în locul lor vorbesc faptele. Reținem totuși un pasaj oglindind o legătură dincolo de lumesc, transcedentală și  metafizică:

Atotputernicul a mutat din această lume de suferinţe pe singurul şi duios iubitul nostru copil.

Dacă ar mai fi nevoie a Ne încredinţa de dragostea ţării către Noi, nimic alt nu Ne-o putea dovedi mai mult ca aceste dureroase zile, în care sentimentele de compătimire sincere ale tuturor, Ne-au fost ca o mângâiere în adânca Noastră jale.

În asemenea împrejurări, simt un îndemn puternic a spune ţării Mele că, asemenea precum dânsa M-a sprijinit cu iubirea ei în momentele cele mai grele ale vieţii Mele, asemenea şi Eu Mă voiu sili a-i întoarce cu prisos binele ce Mi l-a făcut.

Amintirea cea mai dulce, pe care repausata Noastră fiică Ne-a lăsat ca un scump odor, este nemărginitul Ei amor către patria în care s a născut, amor care era atât de viu, încât chiar la frageda-I vârstă, în cea dintâiu depărtare în străinătate, Ea se simţi cuprinsă de dorul ţării.

Legea copilei Noastre, limba ce Ea vorbea, a dobândit o nouă sfinţenie pentru Noi, căci fiecare cuvânt românesc Ne va fi de aci înainte un răsunet al acelui glas, pe care nu-L vom mai auzi pe pământ. . . .

S’a rupt în adevăr în cercul strâns al Familiei Noastre cea mai duioasă legătură, însă o legătură mai tare Ne uneşte acum cu Familia Noastră cea mare: Poporul român, care, împreună cu Noi, plânge copilul Nostru şi al său.

E o sacră datorie pentru Domna şi pentru Mine de a arăta fiecăruia şi tuturor din adâncul mâhnitei Noastre inimi părinteşti, recunoştinţa cea mai fierbinte, rugându-l a înălţa împreună cu Noi rugi către Atotputernicul, ca să Ne dea tăria şi răbdarea de care avem nevoie în încercarea la care El ne-a supus1.

Scrisoarea rememorând moartea unicului copil, principesa Maria, în Joia Mare, îi era adresată în Duminica Paştilor lui Lascăr Catargiu, preşedintele Consiliului.

Era anul 1974.

Mai nou, diverși vor să convingă pe cei care stau să-i asculte că atât semnatarul, cât și destinatarul misivei, la nici un an mai târziu, ar fi implicați într-o crimă culturală nemaîntâlnită: topirea arhivei de aur a dacilor și implicit ștergerea vechimii poporului român pe aceste meleaguri.

Motivul? N-avea bani de castel. Nu apar bani de nicăieri și totul e consemnat la centimă. Nu ne apucăm să facem, vorba lui Ioan Al. Brătescu-Voinești, ”proba negativă” (acuzatorul trebuie să probeze faptele). Însă am consultat la Arhivele Naționale Istorice Centrale documentele și am văzut rigoarea nemțească din registrele șantierului de la Peleș. Nu apar bani de nicăieri și totul ce s-a cheltuit e notat la centimă.

S-a zis despre Carol că era un ofițer rigid și nu prea cult. Realitatea:

Între primii oaspeţi ai Regelui în nou inauguratul Castel, în afară de membrii familiei, a fost şi profesorul Anton Springer, la care, în 1862, tânărul Principe urmase cursurile de estetică şi istoria artei la Universitatea din Bonn. Din memoriile Regelui mai aflăm că sub priceputa direcţie a acestui savant, în domeniul istoriei artei, Principele Carol «a vizitat numeroase monumente renane punând astfel baza întinselor Sale cunoştinţe artistice». Asemenea călătorii, cu scop de a cunoaşte tezaurele de artă ale diferitelor popoare, a făcut Principele şi mai târziu, vizitând Franţa, Spania, Portugalia, Italia, trecând chiar în ţările africane. Interesul ce Domnitorul şi apoi chiar Regele a păstrat pentru toate manifestările din domeniul artei clasice, nu au lâncezit nici chiar atunci, când preocupările serioase ce-I impuneau sarcina grea de Şef al Statului Îl absorbeau cu totul, întotdeauna arta şi politica şi-au disputat întâietatea în inima Regelui. Şi până în ultimele timpuri publicaţiile artistice au fost cu interes urmărite de Suveran, a cărui Bibliotecă cuprindea toate operele de seamă în această specialitate2.

Să amintim și despre Regina Elisabeta:

În programul greu al studiilor ce cu Horaţiu şi cu Ovidiu era destul de încărcat, ora cu d-l Preuner mă interesa peste măsură. Era istoria artelor, pe care o începui între 12 şi 13 ani şi care a devenit o adevărată desfătare pentru mine. Entusiasmul tânărului bărbat pentru frumos, pentru toate minunile lumii antice, pe care Mi le arăta în desenuri şi reproduceri de tot felul, Mă cuprinse şi pe Mine, şi lui îi datoresc că primele vizitări în muzee, pe care le-am făcut în viaţa Mea, fură o revedere cu prieteni de mult cunoscuţi şi iubiţi3.

Narațiunea primitivului lacom care găsește o comoară și se grăbește s-o topească și s-o speculeze financiar este șubredă. Am văzut că primitivul nu era tocmai cel descris de diverși.

Ideea de a topi antichități pentru valoarea aurului conținut este și mai absurdă. Carol I era familiarizat cu Tezaurul de la Pietroasa (descoperit în 1837) și un mare admirator al antichităților istrițene. Cunoștea scandalul public generat de evenimentele de după descoperire, cunoștea soarta celor care mutilaseră piesele și mai ales, știa atracția publicului român pentru ele și știa prestigiul mondial adus țării prin expunerea tezaurului la Expoziția universală de la Paris din 1867, Expoziția de la Muzeul South-Kensington din 1868 și Expoziția universală de la Viena din 1873.

Ar trebui să credem că cel care dăruia4 familiei Hohenzollern-Sigmaringen replici galvanoplastice după unele dintre piesele de la Pietroasele s-a apucat să copieze în plumb și să topească pentru bani un tezaur și mai important, mult mai important?

Și de ce l-ar fi copiat în plumb? În epocă existau metode mai rapide și mai ieftine, dacădespre viteză și operativitate era vorba. Iar dacă dorea acuratețe și calitate muzeală, galvanoplastia era deja metoda cunoscută.

Nimic nu are sens în toată povestea cu ticălosul rege Carol I, alchimist pe invers. Și asta au înțeles până și comuniștii, care doar monarhiști nu erau:

Cît privește «topirea ”tăblițelor de aur”», apare o contradicție evidentă. Dacă regele Carol I, care era un bun cunoscătortor de antichități, ar fi avut în mînă tăblițe de aur, în orice caz nu le-ar fi topit. Ele puteau fi oricind valorificate, pe piața internațională, cu de sute ori valoarea aurului din ele!5.

De remarcat că sublinierea, pentru întărire, apare și în original.

 

 

Note: 1,2,3Al. Tzigara-Samurcaș – ”Castelul Peleș II”, în ”Boabe de grâu”, nr. 9/septembrie 1933, pg. 528, respectiv 528, 533; 4Christina Știrbulescu – ”Considerații despre câteva replici ale tezaurului de la Pietroasa”, în ”Cercetări Arheologice” XXIII, MNIR, 2016, pg. 167-170; 5Referat ”Magazin istoric”, Arhiva N. Copoiu/Luca Manta.