În Germania interbelică înfloreau mișcările völkisch și arianosofia, un fel de curent germanopat – dacă ne este scuzată licența – din care nazismul și-a tras o parte din seva otrăvită. În ”Mein Kampf”, Adolf Hitler le face un portret devastator care se potrivește de minune (oare de ce?) și dacomanilor noști:
”De altminteri, ar fi trebuit să pun deja oamenii în gardă, cum am mai făcut-o de atunci, împotriva acestor scoliaşti «germani populari» ambulanţi a căror operă pozitivă este întotdeauna egală cu zero şi a căror înfumurare depăşeşte în schimb orice măsură. Tânăra mişcare trebuia şi mai trebuie să se ferească să primească oameni a căror singură referinţă constă cel mai adesea în declaraţia că au luptat timp de treizeci sau patruzeci de ani pentru aceeaşi idee.
Dacă cineva s-a obosit timp de patruzeci de ani pentru ceea ce numeşte o idee, fără a-i fi asigurat acestei idei nici cel mai mic succes şi fără să fi împiedicat victoria adversarului său, el a făcut dovada incapacităţii sale, însăşi prin acei patruzeci de ani. Cel mai periculos este că asemenea creaturi nu vor să intre în mişcare ca simpli membri; ele pretind să fie primite în rândul şefilor, singurul post, după părerea lor, pe care îl merită activitatea lor antică şi în care sunt dispuşi să o continue. Dar vai de o mişcare tânăra dată pe mâna unor astfel de oameni! Este ca în cazul unui om de afaceri: cel care, în patruzeci de ani, a dat chix cu firma lui este incapabil să întemeieze o afacere nouă: tot astfel, un Matusalem «rasist» plecat de la o idee măreaţă pe care a distrus-o este incapabil să conducă o tânără mişcare nouă.
De altfel, toţi aceşti oameni nu vin ca să constituie o fracţiune a noii mişcări, ca s-o slujească şi să lucreze în spiritul învăţăturii noi; în cele mai multe cazuri, ei vin ca să asigure, o dată în plus, nefericirea omenirii prin aplicarea ideilor lor personale, aceasta sub protecţia tinerei mişcări şi mulţumită posibilităţilor pe care le oferă… Dar care ar putea fi aceste idei, este destul de greu de explicat.
Trăsătura caracteristică a acestor creaturi este că ele visează la vechii eroi germanici din tenebrele preistoriei, la topore din piatră de Ger şi la scuturi; în realitate sunt cei mai mari fricoşi care se pot închipui.
Căci tocmai cei care învârt deasupra capetelor lor în toate direcţiile săbii de lemn, grijuliu imitate după vechile arme germane şi care îşi acoperă capetele bărboase cu o piele de urs împăiat, dominate de coarne de taur, aceia nu atacă, în prezent decât cu armele spiritului şi o iau degrabă la fugă de îndată ce apare cel dintâi ciomag comunist. Desigur că posteritatea nu se va gândi să transpună faptele lor eroice într-o epopee.
Am învăţat prea bine să-i cunosc pe aceşti oameni pentru ca mizerabila lor comedie să nu-mi inspire cel mai adânc dezgust.
Felul lor de a acţiona asupra maselor este grotesc, şi evreul are perfectă dreptate să-i cruţe pe aceşti comedieni «rasişti» şi chiar să-i prefere susţinătorilor viitorului stat german. Adăugaţi la acestea faptul că aceşti oameni sunt de o înfumurare nemăsurată şi că pretind, în ciuda tuturor dovezilor incapacităţii lor totale, că înţeleg totul mai bine ca oricine; ei sunt o plagă pentru cei ce se bat onorabil, deschis şi care socotesc că nu este suficient să aplauzi actele eroice din trecut, ci că se cuvine ca propriile lor acţiuni să lase posterităţii amintiri la fel de glorioase.
Printre toţi aceşti oameni, adesea este foarte greu să-i deosebeşti pe aceia care acţionează dintr-o prostie fară margini sau din incapacitate şi cei care acţionează din motive determinate.
De aceea, în forul meu interior, am avut întotdeauna sentimentul că aşa zişii reformatori religioşi – după moda germană veche nu erau animaţi de puteri dornice să ridice poporul nostru. De fapt, întreaga lor activitate se străduieşte să abată poporul de la lupta comună împotriva duşmanului comun care este evreul; şi, în loc să-l conducă spre această luptă, ea îl angajează în funeste lupte religioase interne. Tocmai de aceea era folositor ca mişcarea să fie dotată cu o forţă centrală practicând autoritatea absolută a ordinelor comandamentului.
Numai prin acest mijloc este posibilă interzicerea oricărei activităţi a acestor elemente nocive.
Şi tot din acest motiv aceşti Assueruşi ai noştri rasişti sunt duşmanii cei mai înverşunaţi ai unei mişcări caracterizate prin unitatea ei şi disciplina riguroasă cu care este condusă”. (Adolf Hitler, ”Mein Kampf”, cap. XII)