Subiectul politică nu este prins în categoria celor abordate pe site-ul TerraMirabilis.ro. Preluarea articolului de mai jos este justificată de atmosfera stranie de spărtură-n Matrix, sau, cum îmbuchia Maupassant, de suprarealism în care mobilele încep să danseze-n cameră, în timp ce trandafirii le acompaniază muzical.
Alexandru Muraru, specialist în ”problematica memoriei” (?!) reînvie odele de dinainte de 1989, uitând probabil (deh, memoria!) că pe atunci funcționa cenzura, iar discursul din mass-media era liniar, fără dizidențe notabile. Scrie un penibil basm modern, uitând că nu se adresează copiilor, ci unor adulți care trăiesc zi de zi mărețele înfăptuiri ale cârmaciului KWJ.
Politica românească a avut și are un întreg dispozitiv de derbedei, parcă aleși anume din spuza acestei nații. Și cu toate astea, cu greu s-ar putea găsi un exemplu mai bun de completă răstălmăcire a realității, de contorsiune la 180 de grade. Nu este clar cui anume se adresează, cu așa tupeu enorm, de valutist șmenar, Alexandru Muraru.
Înainte de a da drumul rablei, tonomatului hodorogit, reamintim că Iohannis, proponentul ”României educate” (sic!) nu a fost în stare, în 10 (zece) ani de sultanat, să învețe să-și verbalizeze fluent ilustrele gânduri în limba țării al cărei președinte este.
”Nu mai este un secret pentru nimeni că numele președintelui Klaus Iohannis este luat în discuție la modul cel mai serios și la nivelurile cele mai înalte, de la Washington și Bruxelles, pentru a prelua funcția de secretar general al NATO după încheierea mandatului de către Jens Stoltenberg (30 septembrie 2023). În sine, o astfel de discuție despre nominalizare este rezultatul unei activități pro-occidentale constante, o seriozitate apreciabilă privind valorile democratice și politicile de securitate manifestate de președintele României, de ținuta înaltă cu care Klaus Iohannis a obișnuit cancelariile occidentale în decursul timpului.
Parcursul său profesional – profesor, șef al învățământului local, apoi primar al unui oraș pe care l-a schimbat la față pentru totdeauna reoccidentalizându-l, de șef de partid, de candidat la președinție – a conturat câteva constante. De la începuturile sale politice, europenismul imanent (primar al primului oraș ales capitală culturală a Europei înainte ca țara să fi fost membră a UE; deschizător de drumuri în modernizarea administrației și un model frust fără scandaluri de corupție, răfuieli locale sau apucături de baron) l-a plasat în răspăr cu tentațiile elitelor locale ale anilor 2000. Fără derapaje sau excese, cu o alură de politician din statele nordice, sobru, convingător prin stilul de excesivă precauție, poliglot, direct, limbajul lipsit de elan confesiv, și tipare (din care punctualitatea aproape maniacală), a fixat în politica locală standarde de politică externă doar mimate uneori pe scena politică locală. S-a ferit mereu de găști, s-a distanțat de figuri excentrice sau conflictuale, nu are pe nimeni în spate care să-l fi introdus în politică, inventat sau dirijat. A fost de la început un solitar convingător. În congruență cu spiritul alonjei din politica externă a statelor din vechiul Occident, alegerea sa ca politician local – cu scoruri uluitoare încă de la primul mandat – și apoi ca președinte care și-a surclasat candidatul cu aproape un milion de voturi în 2014 și apoi – cu toate neîmplinirile unui mandat obsedant – cu și mai multe voturi în 2019 au arătat un adevăr greu de contestat: întâlnirea între un politician de largă respirație cu o noile generații de români aflați la început de mileniu în timpul nou european.
În ciuda unor conjuncturi politice, geopolitice de multe ori nefavorabile, sentențiozitatea l-au scos ușor în evidență în lumea vestică și americană. Tipul nostru de percepție asupra a „ceea ce trebuie” e de multe ori complet nepotrivit cu ceea ce cer vesticii de la asemenea poziții de răspundere, cum e șefia NATO. Un leadership pe care nu e destul să-l înțelegi, trebuie să-l menții, să-l confirmi ani la rând în ipostaze și situații în care instinctul local te îndeamnă să acționezi cu totul altfel. Iohannis a rămas același ca acum 10 sau 15 ani: loial valorilor democratice, onest, vizionar, care a refuzat mereu să depășească linia pe care etica sa religioasă și morala, dar mai ales legea i-o trasaseră. Cine l-a cunoscut și înțeles de la început, nu a fost nici mirat, dezamăgit, nici surprins. Credibilitatea sa și dorința de a face bine nu au reprezentat niciodată îndoieli pentru liderii occidentali și asta este esențial. Greșelile politice inerente nu sunt contabilizate la Washington pentru că acestea nu fac parte din logica unei asemenea poziții de top. Mai mult, niciun mare lider nu poate trece proba anduranței, decât dacă traversează momente de opoziție dificilă. Ori în 2017-2019, când țara a trecut prin cele mai dificile șocuri din 2007, când guvernarea amenința scoaterea din UE, Iohannis a fost ancora instituțională în ochii partenerilor occidentali care a salvat justiția, statul de drept, și a canalizat energiile politice pentru a răsturna o majoritate distructivă. (…)”.
Bazaconia a apărut inițial aici.
Deoarece e la modă acum, precizăm că Muraru nu trollează sau face râsuri fine și haz subțire. E 100% serios în enormitățile debi(li)tate. Dacă-și pune-n cap, omul face carieră în trap. Imaginație pentru fapte inventate, mie-n sută, și are și cuvinte de-astea docte la el, să le dea teroare intelectuală la copiii de 13-16 ani care ridică genuʼ. Rupe boxele și TikTok-u. Și după ce mai crește, Oțetea556_nbn, trece la next level și se înjură de morți și nepoți, cu carne și aur în gură, cu Vancică și Costeluș de la Clejani pe trandafiri și elici de avioane.