Megaliți & microliți

În 1953, după moartea lui Iosif Vissarionovici Stalin, în URSS și țările satelite începe o perioadă de destindere calculată. Și pentru că nu e bine să-l lași pe proletar să gândească și să viseze cu mintea lui la ce vrea el, în presa și literatura sovietică își fac loc teme de divertisment planificat. Una dintre ele: Atlantida!

Pentru ruși miticul continent scufundat era o temă neproblematică. Din anumite puncte de vedere, chiar utilă politic. Ideea unui imperiu maritim, agresiv și expansionist, distrus din cauza ambițiilor sale trufașe contura cum nu se poate mai bine adversarul: Statele Unite ale Americii. Însă mai există un aspect.

Percepută în prezent ca de la sine înțeleasă, teoria  derivei continentelor emisă de  Alfred Wegener a fost târziu și nu ușor acceptată de comunitatea științifică. În cadrul Anului Geofizic Internațional (1957-1958), sovietici au livrat lumii, ca element de prestigiu, o bijuterie cartografică: Harta tectonică a Uniunii Sovietice. Conducătorul delegației sovietice, Vladimir V. Belousov era susținătorul unei teorii proprii despre originea și mișcările scoarței terestre, favorizând o dinamică preponderent verticală, teorie ce părea întărită de noua hartă. Perioada a fost marcată de discuții vii pe subiect, și nu trebuie uitat că pe atunci în spatele colaborării de circumstanță plana inevitabila confruntare ideologică.

 

 

Ce legătură au toate acestea cu Atlantida? Teoria derivei continentelor nu lasă loc unei mase substanțiale de uscat în Atlantic. Iar dacă a existat totuși un continent scufundat între Americi, Europa și Africa, teoria lui Wegener este greșită. În acei ani încă se mai putea pune astfel problema, iar teoria lui  Belousov avea doar de câștigat dintr-o asemenea abordare.

Ușor-ușor, Uniunea Sovietică s-a umplut de atlantologi și excesul de maculatură trebuia exportat. Eveniment care nu a întârziat să se producă!