Nu credem că G. Matheescu a fost punctat întâmplător de V. Ionescu. În Sinaia circulă o legendă cu iz de realitate, dar cu detalii vagi. O redăm în lectura sinăianului Gh. Nistorescu (†) cu două precizări:
-
-
- Deși le-a fost ginere, sub nicio formă nu rezultă că Matheescu ar fi fost beneficiarul aurului aportat de familia Ciucu;
- Deși legende despre comori au circulat și încă mai circulă în zona Bucegilor, nici la Nistorescu și nici la vreo altă sursă independentă nu este de găsit o ”legendă” a tăblițelor de aur ”de la Sinaia”.
-
”Hanul lui Ciucu din Zăvoi, era situat pe locul actualului stadion de fotbal («Carpați» din Sinaia – n.n). Dumitru Ciucu era un transilvănean care ține hanul de pe la 1840 până la 1900, când Ciuculeasa rămasă văduvă și fiind prea în vârstă, l-a închiriat.
Despre Ciuculeasa se spune că avea ulcele de aur îngropate și se mai știa și cum le-a agonisit. Se zice că într-o seară, au venit din jos păscând vreo 3-4 cai cu samarele pe ei și fără stăpân. Ciucu hangiul i-ar fi deshămat, a găsit «avere de necrezut», iar cailor le-a dat bice gonindu-i pe potecă în sus.
La vre-un ceas de vreme, au venit doi «machedoni» gâfâind de fugă și întrebând dacă n-a văzut cineva niște cai împovărați trecând. Cum «nimeni nu văzuse nimic», au plecat grăbiți să-i prindă din urmă. A doua zi s-au întors la han cu mare supărare, s-au îmbătat și luându-se la ceartă, erau gata să se înjunghie cu cuțitele. Din vorba lor străină s-a înțeles că au mai fost cu un tovaraș de-al lor, pe care l-au omorât ca să-i fure partea și l-au aruncat într-o prăpastie la Orații. Dar cum acesta a rămas agățat într-un ciot de copac și se vedea din potecă, au fost nevoiți să se bage în râpă după el, să-l scoată și să-l îngroape în fundul văii, timp în care caii lor s-au tot dus pe drum înainte.
După un timp, a murit și Ciucu de moarte năprasnică «făcându-și seama» după cum povestestea o bătrână centenară din partea locului, reflectând: «Banu-i ochiu-dracului! Or fi fost galbenii jurați de stăpânii lor și l-au ajuns blestemele. Ăia ori fi murit de inimă rea, iar el și-a pus capăt zilelor să nu-l mai chinuie păcatul». Așa își explicau bătrânii averea acestei familii, cu mai multe rânduri de case și terenuri în Izvor, cu exploatări de păduri în munții cumpărați, dincolo de apa Ialomiței spre Bran și cu ulcelele îngropate, rămase Ciuculesei.
Familia Ciucu a avut o fată Anica, singura lor moștenitoare. Frumoasă și foarte bogata, Anica se mărită cu George Matheescu (s.n.), negustorul cu cel mai elegant magazin de coloniale din Sinaia, pe firma căruia scria: Furnizor al Casei Regale. (…)
Când Ciuculeasa era pe patul de moarte, Anica fiind la căpătâiul ei, a întrebat-o (pentru a câta oară?) – Mamă, unde sunt ulcelele cu aur? La care mama i-ar fi răspuns: -Cât ți-a trebuit, ți-am dat. Cui îi mai trebuie, să-l caute! Bătrâna a murit și nimeni n-ar mai fi aflat nimic.
Matheescu a închiriat hanul unuia Drăgănescu din Treisteni. Acesta i-a schimbat firma după numele soției: La Lenuța din Zăvoi. Hanul mergea bine, cărăuși erau destui și era singurul loc unde se mai făcea horă și unde se adunau tinerii de prin sate, care erau la vremea aceea în Sinaia: fetele de serviciu de la vilele boierilor și soldații de la Vânătorii de Munte, liberi și ei duminica după amiază.
După un timp, a intrat lumea la păreri: Drăgănescu era plin de aur. Plin de inele, ceas mare la vestă cu lanț gros pe pântece și toată dantura numai aur. Și se lăuda cui îl asculta, că el «are boala cailor», zicând de trăpașii lui: «dacă mă sui dimineața in șaretă la Sinaia, seara îmi cântă lăutarii la Buzău!». Bănuieli erau multe, dar nimeni n-a aflat nimic.
Hanul a existat până în timpul celui de al 2-lea război, fiind ultimul han de pe această vale, care a rezistat și în epoca automobilului”1.
Notă: 1Gh. Nistorescu – ”Din plaiul Prahovei la Sinaia: istorie si contemporaneitate”, Ed. Arhimede, București, 1995, pg. 54-55.
