Anumite subiecte ”grase” par a fi sub un anumit embargou în România. Zicem par, pentru că deși de facto sunt, embargo nu există; doar ignoranță și prostie.
După ce prin anii ’90, literatura de ”fenomene și mistere” a cunoscut o fază romantică, a exceselor (pozitive și negative) de tot felul, în prezent ne ”bucurăm” de etapa gargarismului industrializat (pe bandă rulantă). Pe de-o parte Internetul cu Fake-News la greu, pe de alta mass-media care preia en gros prin gura unor ”autorități” ale domeniului, dând un oarecare iz de credibilitate necredibilului. Cărțile putrezesc prin biblioteci, în timp ce link-ul este jupân și ”documentarul” YT rege…
Vorbeam de subiecte ”grase”. Buha de la Săcelu. Ați auzit de această piatră? Probabil că nu, e de negăsit pe net. Pentru că ”specialiștii” de pripas habar n-au de ea și pentru că, oricum, bizonilor le ajunge Bucegiul, unde colcăie de daci, tuneluri, energii și ansambluri rituale pelasgice (desigur, doar în imaginație). Densușianu să trăiască, că le-a dat multor imitatori o pâine de pus pe masă.
Buha de la Săcelu poate face zob, de una singură, cam toată vorbăria proastă a unora, despre megaliți in situ. Cultură batjocorită la comun de geologi și istorici, zic ei. Păi și atunci cum se face că de mulți-mulți ani, Buha de la Săcelu figurează în literatura de specialitate ca o sculptură megalitică cu rol cultic, apex al unei necropole? Și cum se face că nu lor, ci unui istoric și unui geolog li se datorează asta? [În Călimani, cu Naum/ Cârciumaru situația se repetă întocmai.]
***
Pentru început, un articol din ”Almanahul Scânteia” (/1984, pg. 272). Fotografia care însoțește materialul a fost ”trasă” de Ion Lăceanu. Muzeograf. Muzeograf. Putem să scriem muzeograf și de-o sută de ori, dacă ajută pentru mintea înceată a unora. Muzeograf, nu ”cercetător amator”, nu inginer de brice și carice, nu …
(click pe imagini pentru a le vizualiza la rezoluție maximă)
(va urma)