”Iar din inima lui simte un copac cum că răsare,
Care creşte într-o clipă ca în veacuri, mereu creşte,
Cu-a lui ramuri peste lume, peste mare se lăţeşte;
Umbra lui cea uriaşă orizontul îl cuprinde
Şi sub dânsul universul într-o umbră se întinde;
Iar în patru părţi a lumii vede şiruri munţii mari,
Atlasul, Caucazul, Taurul şi Balcanii seculari;
Vede Eufratul şi Tigris, Nilul, Dunărea bătrână –
Umbra arborelui falnic peste toate e stăpână”.
M. Eminescu – Scrisoarea III
Nu este deloc sigur că Vasile Ionescu a visat vreodată ca ”băsmelile” sale să capete atâta vizibilitate și tracțiune, încât să devină mitologie națională și subiect de interpelări în Parlament.
Nici măcar nu s-a agitat într-un fel anume să le popularizeze. O spunem știind vânzoleala altora, care în dorința de a publica cu orice preț, întrețineau o adevărată gherilă la rubricile ”Poșta redacției” și ”Tribuna cititorilor”.
Cert este că printr-un lanț relațional rudimentar și adesea accidental, a reușit să rostogolească povestea. Articolul lui Manoliu-Furnică a fost borcanul cu smântână. Și s-au încolonat daciștii ca muștele, pornind în marș cu cântec și câteodată, cu ordin.
