Vă prezentăm un interviu-document, realizat de Apriliana Medianu cu Brâncuși, în anul 1930.
”Curentul”, nr. 972/lu. 6.10.1930, pg. 3 și 4
Printre rânduri se desprind câteva ”rezolvări” la unele probleme ridicate mai ales după data consemnării:
-
-
- Își are arta lui Brâncuși obârșia în observarea trovanților (un tip special de microliți)?
-
”A.M.: Dacă nu ați fost niciodată pe la Brebu – duceți-vă acum. Preotul de acolo a colecționat niște pietre interesante.
C.B.: Le știu. Am fost. Sunt modelate de apă”.
Deși Constantin Brâncuși cunoștea trovanții, nenumărați pe plaiurile gorjene, și chiar a colecționat câțiva, vedem cum problema este pasată după virgulă. Brâncuși a avut posibilitatea să recunoască această filiație, dar nu a făcut-o. Poate pentru că nu exista?
-
-
- Era Brâncuși un dacist?
-
”A.M.: Se spune că în sângele românesc se amestecă o mulțime de influențe: latine, slave, bizantine – fapt dovedit în producțiile artei țărănești.
C.B.: Cel latin însă predomină. E și firesc să fie așa. Legionarii români [sic!] erau cei mai tari, ei erau doar învingători – și sunt încă. Moștenirea lor nu s-a putut pierde.
Am vizitat Spania, Italia. Ne asemănăm extraordinar. Dintre latini, numai francezii sunt puțin mai deosebiți și dacă ceilalți s-au desvoltat mai curând decât noi și au o civilizație și artă mai veche – nu suntem vinovați. Toate se petrec astfel în natură. Într-un copac unele fructe se coc mai curând, altele mai târziu – toate au însă același gust delicios.
În arborele latin – noi am fost fructul care s-a copt mai târziu”.
Așadar, ”dacist” până-n măduva oaselor. Știți bancul, ”Cum își botează un dacoman băiatul?”. ”Traian”. Dar stați, nu-i banc, e cazul răposatului arheolog Vasile Boroneanț…
-
-
- Era Brâncuși patriot?
-
”A.M.: Mai rămâneți mult prin țară?
C.B.: Să văd copilul ăsta înscris la facultate și plec. Ce să mai fac pe aici? [s.n.] […]
A.M.: Dacă ați încerca să reveniți în țară definitiv?
C.B.: Dacă… nu pot să mă întorc. Cine îmi dă mie să mănânc aici? Eu nu pot să mă bat, să dau pe alții la o parte, pentru ca să obțin o lucrare.
A.M.: Parisul e o cetate universală…
C.B.: Nu. E târziu acum să mă mai strămut în țara mea. Nu mai am timp să mă afirm”.
Desigur, însă nu suficient de pentru a se rata în țara natală. De remarcat ironia cruntă, dar atât de actuală: deși aclamat pe plan mondial, i-ar fi fost greu să se ”afirme”-n România. Aici prinde bine un titlu de ziar, publicat în Evenimentul zilei în data de 5.09.2016 (aici).