”Pe platoul Bucegilor, pe o culme situată cam la altitudinea de 2200 m. întâlnim trei forme deosebit de interesante, modelate în piatră, şi care sunt cunoscute sub denumirea de «Babe» – nu se știe de ce, fiindcă oricât le-am privi nu vom descoperi nimic ce ar putea să ne ofere elemente de asemănare cu o babă. Forma lor este aceea a unor ciuperci uriaşe cu o înălţime cuprinsă între 3-3.5 m, iar diametrul bazelor, 2.2-3.8 m. Una dintre ele, privită dintr-o muchie, se aseamănă cu chipul Sfinxului din Egipt. Oamenii și-au pus demult întrebarea dacă au fost create de natură sau de mâna omului… O primă explicație formulată ar admite formarea acestor «Babe» prin acţiunea îndelungată a ploilor, vânturilor și îngheţurilor asupra părţilor mai moi ale gresiei, rămânând siluetele cunoscute nouă azi în formă de ciuperci. Fiindcă există totuşi îndoiala că aceasta ar fi singura explicaţie, se aminteşte de celebrul Sfinx din Egipt, care, iniţial, a fost opera vântului, după care a venit meşterul și a dăltuit-o cu măiestrie omenească. Cercetări ample în legătură cu «Babele» au fost făcute de către N. Densuşianu. Concluzia: se poate ca şi aici natura să fi modelat ceva în această stâncărie, dar studiile şi confirmările istoriei ne dovedesc câ ele sunt totuşi opera omului preistoric, care le-a destinat cultului religios. Ele au fost altare pentru jertfe. Multe din amănuntele lucrării au fost şterse de vremuri, de intemperii care s-au năpăstuit peste ele, acolo în vârf de munte. În ele se poate observa reprezentarea unor simulacre montane, numite de romani, mai târziu, «Dea majores» sau «Deac veteres». Una din aceste reprezentări pare a fi a unui chip femeiesc, deci o divinitate feminină. Fiecare altar e tăiat dintr-o singură bucată de stâncă. Partea lor superioară – masa de jertfe – e plată, de forma pătrată, rotundă sau eliptică. Se ştie că vechile seminţii pelasge aveau în uzul lor, al cultului lor religios, ridicarea unor asemenea altare pe vârfurile marilor înălţimi montane. Acolo se aduceau marile jertfe şi se desfăşurau marile ceremonii şi jurăminte solemne, la picioarele acestor altare, şi la adăpostul lor, cei persecutaţi îşi aflau siguranţă deplină.
Pe «Vârful cu Dor» există, de asemenea, încă o grupare asemănătoare de trei altare preistorice, dintre care numai unul îşi mai păstrează o formă regulată. Această grupare de câte trei altare a constituit în vechime esenţa cultului lui Hercule, cu douăsprezece divinităţi şi şase altare, alcătuind «Marele Divan Ceresc». Mai sunt cunoscute şi în alte ţări forme identice: «Altarele lui Saturn» de pe coastele muntelui Capitoliu, precum și cele din Atica şl Pelopones (Olimp). Împăratului Domițian i s-au adus laude în Senat, pentru că «a alungat pe daci de pe acest munte unde ei au făcut legământ sfânt de a-şi apăra pământul, mai înainte de a începe luptele cu romanii». După această biruinţă, Domițian a dat mâncare la tot poporul Romei, și anume «Ambrozia Divină», mâncarea vechilor divinităţi de pe «Muntele cel sfânt» al Daciei. Oricât ne-am strădui să închegăm într-o explicaţie verosimilă faptul că forţe oarbe ale naturii ar fi creat aceste «Babe» nu putem neglija un element esenţial, şi anume marea asemănare a acestor trei «Babe», între ele. Astfel, rămân valabile tot elementele şi documentele sus enumerate, prezentate de istorie. Gramaticul Hygrin în scrierea sa, «Poeticon Astranomicon» spune: «Zeii mai înainte de a porni războiul cel de temut contra Titanilor, au făcut ceremonii şi jurăminte la altarul construit de Cyclop. Asemenea Zeilor, au făcut şi oamenii, ridicând altare unde aduceau jertfe şi făceau jurăminte mai înainte de a întreprinde o acţiune mare».
***
«Omul» este monument consacrat unei divinităţi superioare a pelasgilor, şi anume lui Saturn, numit şi «Omul». Această denumire o mai întâlnim şi în Argeş («Omul de Piatră») la Câineni, la Turnu Roşu (Dealul Omului), şi în Bucovina (Vârful Omului). Ce putem vedea în acest «Omul»? O reprezentare umană uriaşă, sculptată într-un enorm bloc de piatră. Prin aceste proporţii neobişnuit de mari s-a căutat să se exprime forţa şi atotputernicia acestei divinităţi. În cultul pelasg, Saturn mai purta denumirea şi de «Omul mare». Sărbătorile lui – «Saturnalele» – se mai numeau şi «Peloria», adică ale «Omului Mare». Originea Zeilor, leagănul credinţei în ei, este acest munte sfânt din masivul Bucegilor. Homer (Iliada XIV) spune că Olimpul cel adevărat nu este Olimpul din Tesalia, ci este Olimpul de lângă Istru, unde «este originea Zeilor». Transpunerea adevăratului Olimp de la noi, în Tesalia, se datoreşte fenomenului de migrare a triburilor pelasge care s-au extins şi în vechea Eladă, legând de Olimpul Tesaliei credinţa dusă odată cu ei. Una din caracteristicile esenţiale ale acestei mari sculpturi în piatră este expresia feţei. Achille, mai înainte de a începe lupta cu troienii, spune «mă închin Zeului pelasg cel cu faţa lată, şi care locuieşte departe». Tot legenda ne spune că zeiţa Minerva s-a născut din capul «Omului» din nordul Traciei, în regiunea Istrului. Observând partea superioară a capului «Omului», se poate vedea cu multă uşurinţă o adâncitură, după legendă, locul unde Vulcan, lovind cu putere, i-a spart capul, dând naştere zeiţei Minerva (de la rădăcina men-mens – minte, Minerva fiind zeiţa înţelepciunii).
În cele arătate până în prezent, în legătură cu aceste monumente megalitice, am căutat ca, întemeiat pe dovezi istorice, inscripţii sau monumente similare, să evidenţiem originea lor legată de poporul pelasg, locuitor al acestor meleaguri, de origine ante-elenică, să scoatem în evidenţă voinţa şi capacitatea uriaşă ale acestui popor de a crea monumente care să înfrunte mileniile şi să vorbească posterităţii despre virtuţile lor creatoare.
Ionel Cocan”.
Scurte comentarii. Articolul ”«Babele» și «Omul» – Creații ale omului?” a fost publicat de Ionel Cocan în ”Drum nou” (Brașov), an XXIX, nr. 8419/ 3.II.1972, pg. 2. Nu se aduc noutăți; de fapt, nu se aduce nicio noutate, fiind mai mult un material ”de consolidare”. Articolul este semnificativ într-un context despre care vom aduce pomenire în viitorul mai mult sau mai puțin apropiat; deocamdată poate fi reținut ca atare.
Definitoriu este un stil care va face ”istorie”: recombinarea sterilă, la infinit, a ideaticii și mai ales a surselor documentare preluate din Dacia Preistorică (N. Densușianu, 1913). În ”Cazuri și (ne)cazuri OZN în România” (Ed. C.I.D., București, 2018) am prezentat un manuscris ”Jidovii (Giganții sau Uriașii)”, compus aproape integral pe același calapod al pastișei.