Fotografiile prezentate mai jos fac parte din arhiva personală a dlui. Vladimir Manoliu-Furnică. Dincolo de valoarea lor documentară, estetică și sentimentală, ele contrazic două povești la modă.
⦁ Una, mai veche, e cea despre ”descoperirea” Sfinxului de la Piatra Arsă de către Călin N. Turcu și Silviu N. Dragomir, în buza abruptului prahovean și în crucea nopții. Aventura prezentată de Dragomir rezistă doar la nivel beletristic; riscul prostesc ar fi fost și inutil de vreme ce altul le-o luase înainte;
⦁ A doua, mai recentă, grupează un duo panamerican: Oana Ghiocel – Robert M. Schoch. Îți trebuie ceva tupeu să afirmi că ai ”descoperit” profilul primitiv al Sfinxului din Bucegi, cunoscut, publicat și integrat, inclusiv teoretic, de niște decenii bune.
Prietenul nostru Vladimir Manoliu-Furnică are o mare decență și modestie, exact cum trebuie să fie omul-om. Însă unii insistă să traducă calitățile morale prin naivitate și să le echivaleze cu noțiunea de ”fraier”.
Dragomir e bătrân și memoria îi joacă feste; parțial e scuzabil. Dar bagabonțeala asta tinerească și străineză, marketată ”like a lady”, e prea de tot. Că mulți nu știu și unii tac nu înseamnă verde pentru furting în formă continuată.
Fotografiile au fost puse la dispoziție de V. Manoliu-Furnică și scanate în cadrul C.I.D. De ele se leagă un episod din istoria cercetării așa-ziselor ”sculpturi megalitice” din România, aflat încă în ”termen legal”. Mai trebuie să treacă niște decenii pentru a fi relatat în amănuntele sale esențiale.
În Galerii:
”Sfinxul-Leu”, Sfinxul, Babele, Sărutul Babelor
Baba Mare, fața dinspre S-SE
Sfinxul de la Piatra Arsă
