Vă prezentăm o carte despre viața și opera lui Nicolae Densușianu, nou apărută la editura C.I.D.
Lansarea va avea loc în cadrul Salonul de carte ”Polemos” – Istorie, Ştiinţe Politice, Securitate şi Apărare, joi, 19.10.2023, ora 13.00, la standul Fundației Speteanu, în prezența autorului, prof. dr. Mihai Popescu.
***
Postfața, alcătuită de subsematul, este redată integral mai jos:
DACIA PREISTORICĂ, O CARTE STRANIE CU UN DESTIN CIUDAT
Vlad-Ionuț Musceleanu
Formularea Ce-a vrut să spună autorul? s-a consacrat deja în folclorul urban. Originea ei este de găsit în păgubosul obicei al comentariilor literare, menite să promoveze nu plăcerea lecturii, cunoașterea și înțelegerea unei opere literare, ci o gândire stereotipă, un substitut folositor poate ca exercițiu de memorie, dar inutil în rest. Dacă ar fi să rezumăm la extrem, găsim în această practică a judecății de valoare în necunoștință de cauză originea blestemului postum ce s-a abătut asupra lui Nicolae Densușianu și a operei sale de căpătâi, Dacia preistorică.
În ciuda torentelor de cerneală, care au curs intermitent și cu debit variabil, nu știm ce-a gândit Densușianu despre cartea sa, ce-a vrut să pună-n ea și de ce. Punctul de plecare este cunoscut, o inițiativă a Academiei. Însă procesul de creație are o dinamică proprie, adeseori imprevizibilă (de exemplu, amintește Kogaiononul într-o notă de subsol, precizând că va dezvolta ulterior, doar pentru a nu mai reveni asupra subiectului).
Această intenție, nici în prezent (bine) cunoscută sau analizată, incumbă un mister. Desigur, Densușianu a dorit inițial să închege o lucrare științifică, nelipsindu-i metoda istorică. Dar nu este deloc sigur că obiectivele nu s-au schimbat pe parcurs. Este atât de improbabil să fi vizat alcătuirea unui mit fondator, cu un substrat geopolitic? Avem indiciul Bucegilor, indicat de Densușianu ca muntele sacru al pelasgilor. Întâmplător, sau mai degrabă nu, un masiv aflat la confluența celor trei țări române. Că de-asta a ridicat Carol I Peleșul la Sinaia și de-aia sprijină o lespedea parțial ciobită (spartă, deci incompletă!) în tabloul votiv de la mănăstirea ctitorită de el în același oraș montan. Să ne amintim vremurile. România nu exista încă în granițele ei firești, cele de la 1918. Era un stat mic, înconjurat de balauri mari și ca orice balauri, înfometați și nu tocmai prietenoși. Și dacă e așa cum credem noi, și-a făcut treaba bine; vezi cum crește mândria-n român când vorbește despre… ”dacii” lui Nicolae Densușianu.
O concepție profund greșită îl prezintă pe Densușianu ca pe-un mare original, un geniu pustiu și solitar. Dacia preistorică nu a apărut de nicăieri sau din nimic. În realitate, Densușianu a înmănuncheat construcțiile parțiale ale predecesorilor, dându-le coerența unei teorii integratoare și dezvoltându-le într-un tot unitar. La fel cum ungurii l-au avut pe István Horvát și bulgarii pe Gancho Tsenov. Această singularitate, postulată de discipoli închipuiți, a dăunat, lăsând impresia unei discontinuități, unei nuci în perete care rupe netezimea suprafeței și tocmai prin această stridență bate la ochi. Nicolae Densușianu a fost un om poate înaintea timpului său, dar marcat de toate imperativele epocii.
O altă marotă este cea a tratării lui Densușianu ca infailibil și a Daciei preistorice ca Table ale Legii (cu toate că Moise a avut decența de a fi mai concis!). Nu există niciun argument care să ne facă să credem că autorul din Densuș s-ar fi raportat astfel la sine sau la opera sa, sau că și-ar fi dorit ca alții s-o facă. Ar fi interesant de aflat cine a enunțat primul (un editor din Craiova?) gogomănia Dacia preistorică – Biblie a românilor și românismului, dar trebuie întărit că Densușianu nu și-a propus să scrie Evanghelii și nici n-a pretins vreodată că l-au vizitat îngerii, Iisus Hristos sau Maica Domnului.
De la început, tipăritura a fost marcată de o conjunctură nefastă. Omul idealist și cinstit creează animozități, iar Densușianu nu le-a ocolit. Apoi era o fire retrasă, într-o țară în care gașca, clica, au fost și rămân metodă de promovare și succes. A murit înainte să-i apară tomul și este cunoscut că mortul este cel mai bun încasator dacă moare în legea creștină și nu se face moroi, strigoi sau alte întoarceri periculoase din mormânt. Se adaugă cele remarcate de Ioan Al. Brătescu-Voinești: întinderea prea vastă, densitatea prea mare, stilul literar prea atroce. Același autor remarca rara cunoaștere a textului în epocă. De influență nici nu putea fi vorba. Solicitat de Maiorescu, Dimitrie Onciul declină oferta recenzării studiului lui Densușianu, Revoluțiunea lui Horia, ”din următoarea considerațiune: n-am încredere în scrierile istorice ale lui Densușianu și pentru a da o critică conștiincioasă, voi trebui să studiez lucrul tot atât, de nu mai mult încă decât autorul” (scrisoare din 8/20 martie 1885). Dincolo de orice alte considerente, la rândul lor valabile, dar mai degrabă marginale, avem aici cheia atitudinii istoricilor față de Dacia preistorică; a o lua în serios și a o trata în consecință este o sarcină anevoioasă, cu rezultate imprevizibile.
În plus, considerăm că unii istorici au intuit corect și din timp că opera de căpătâi a lui Nicolae Densușianu poate juca rolul unui atractor cu efect pervers, dincolo de intenția autorului sau de ce se află prins între coperți. Îi poți atribui orice lui Densușianu, folosindu-l ca fundal de proiecție și trambulină de prestigiu, pentru că este greu de citit și lenea românului e mare (și în această cheie, forma devine din minus, plus). O cucoană cu o oarecare vogă în cercurile mărginașe, pe cale de Densușianu și niscaiva schizofrenie, susține nici mai mult nici mai puțin că la Vârful Omu este Tronul lui Dumnezeu pe Pământ. Nu, nu la figurat, ci la propriu. Și că de-asta străinii, dușmanii, ne poartă pică: vor să ni-l fure pe Dumnezeu. Nu aurul, nu hidrocarburile, nu pădurile, pe Dumnezeu. Nu din inimi, nu din suflete, nu din icoane sau din altare de biserici. La propriu, vor s-o ia pe persoana (!) Dumnezeu din Bucegi și s-o ducă la ei în țară. Și blasfemiile astea, de un șovinism dus până la extrem și mult dincolo de el, ar fi în opinia dumneaei susținute de N. Densușianu. Și multă lumea crede, cum să nu creadă…
În perioada interbelică s-au pus bazele unui mod deviant de raportare la Dacia preistorică. În primul rând, contrar a ceea ce a fost și și-ar fi dorit să fie, Densușianu a fost proiectat ca un lider spiritual, o figură patriarhală cu statut de guru. În al doilea rând, autodefiniți discipoli, revendicându-se de la el, și-au scris operele, acoperind propriile agende, neuitând să aporteze materialul documentar de la distinsul înaintaș (exemplul absolut, colocatar cu plagiatul cel mai ordinar, guenoniacul Vasile Lovinescu).
Tot acum se face trecerea brutală, rămasă bătută-n cuie și astăzi, de la pelasgii lui Densușianu la dacii mult ulteriori. Dacia lui Densușianu este un teritoriu geografic, matcă a civilizației pelasgice, nicidecum Regatul dac!
Un fapt divers a rămas în istorie sub o decriptare falsă. Ovid, nepotul lui Nicolae, a fost o perioadă căsătorit cu Elena Bacaloglu, mare admiratoare de Benito Mussolini și organizatoare în România a unor grupuscule fasciste incipiente (fiul lor, Ovid-Aron Densușianu, chiar i-a tradus o carte în română dictatorului italian, O viață, apărută la editura Cugetarea). Pe această filieră, Dacia preistorică a ajuns sursă de inspirație pentru A.C. Cuza – vezi delirul cu svastica lui, care-o precedă chiar și pe cea a lui Hitler! – și apoi, într-o mai mică măsură, în siajul legionar. Însă atât Cuza, cât și legionarii (Lovinescu, primar legionar, Brătescu-Voinești, simpatizant, Cristofi Cherchez, simpatizant ș.a.), nu s-au abătut de la regulile dinainte fixate: idei proprii, articulate ideologic și/sau politic, susținute prin selecții (pe alese). Este infam și cam boit să i se atribuie lui Densușianu scăderile altora.
Odată cu ocupația sovietică, Densușienii au ajuns la Index, cărțile lor fiind interzise. Cu ei, și Nicolae. La suprafață a fost o decizie arbitrară și stupidă. O logică ar putea fi invocată: Dacia preistorică, izvor de naționalism. Însă vă asigurăm că nuși pierdeau timpul ciolovecii cu analize de text.
Comuniștii l-au pus sub lacăt și tot ei l-au reabilitat pe Densușianu. Și aici intrăm în straniul absolut – omul reapare în Sportul popular ca agent de turism pentru Sfinxul din Bucegi (Încă o enigmă a Sfinxului, nr. 5001/18.06.1966, pg. 7). Pe care nici nu-l pomenise vreodată. Apoi este pompat de Doru Todericiu și Victor Kernbach pe o bizară relație sculpturi megalitice – extratereștri (paleoastronautică – OZN). De-abia ulterior, mult ulterior, este recuperat de ”protocroniști”.
Există o susținere tezistă potrivit căreia istoriografia comunistă a fost dacomană. Nici vorbă. Au existat însă câțiva poli de influență (Institutul de Studii Istorice și Social-Politice, Centrul de Studii și Cercetări de Istorie și Teorie Militară, nucleul de la Ștefan Gheorghiu, ș.a.) și câteva personalități de prim-rang (Ilie Ceaușescu, I.C. Drăgan ș.a.) care au marșat puternic pe temă. Dacă ne este permis, situația este în oglindă cu o altă bazaconie modernă: ocultismul ca religie de stat în Germania nazistă. În ambele țări, derivele au fost bine controlate și dozate; cât să-și facă efectul, cât să fie folosite la altceva decât ar părea sub o privire superficială. (Re)publicarea la Editura Meridiane, la inițiativa și sub finanțarea lui Drăgan, nu trebuie supraestimată (conținutul a fost ”eșantionat”, prefața e așa cum e). I s-a făcut un hatâr unui om care aducea multe beneficii regimului. Ca și circulația revistei Noi Tracii. Deși apărută în Occident într-o perioadă când raporturile cu străinătatea erau strict controlate de cenzura comunistă, numerele buletinului Noi Tracii ajungeau cu regularitate la abonații din țară (o curiozitate). De altfel, mulți dintre aceștia semnau materiale în paginile revistei (altă curiozitate). Așa se face că o publicație externă a fost cea mai importantă tribună a unui curent cultural intern – protocronismul – care a încercat, în final fără succes, să devină din anexă ideologică, ideologie oficială (a treia și cea mai importantă curiozitate).
Nicolae Densușianu a murit de mai multe ori. Mai întâi moartea naturală, în ʼ911, dublată de judecata nedreaptă a cărții care vede lumina tiparului în ʼ913. A mai fost omorât odată de cei care i-au răstălmăcit ideile, în anii ʼ30-ʼ40 și ʼ70-ʼ80. Dar lovitura de grație i-a venit de-abia după 1990. Primul care l-a readus în discuție a fost academicianul Virgil Cândea (același care va gira naiv în anii 2000 vestitele Tăblițe ”de la Sinaia”). Apoi au fost unii și alții, dintre care doi trebuie neapărat amintiți: Paul Lazăr Tonciulescu și Dan Corneliu Brăneanu. Ambii ingineri. Crezând că fac un bine țării și poporului, l-au introdus pe Coruț Pavel în tema dacistă. I-au dus materiale la botul calului, l-au ținut de mână să treacă Bulevardul Burebista și câte și mai câte.
Pe cale de Pavel Coruț, s-a urmat parcursul a ceea ce noi numim semnul (simbolul) răsturnat: prin medierea simulacrului, originalul a fost pervertit în contrariul său. Gândită ca factor de coagulare și izvor de mândrie națională, Dacia preistorică a devenit subiect de dezbinare, vrajbă și hăhăială tâmpă. Mai nou, și mult mai periculos, unii o folosesc ca dizolvant identitar, atacând chiar bazele poporului român: numele și drapelul statului, etnonimul, limba. Foarte departe, departe rău de spiritul și voia lui Nicolae Densușianu!
În critica sa, I. Andrieșescu (Dela Preistorie la Evul-Mediu. Păreri îndrumătoare și fapte arheologice și istorie,1924) îi atribuie lui Densușianu o ”metodă”:
”să îmbine laolaltă știri legendare, antice sau moderne, și să le puie, silnic, alăturea cu anumite date din vechi-izvoare, însoțindu-le ici-colo de o superficială cunoaștere a terenului, care dar toate împreună să conducă, firește, la încheieri fantastice, cu linii de amănunt total false”.
Dincolo de adresant (aflat în imposibilitatea de a se apăra, de motiv de deces) și de obiectul adresării (unde s-ar putea aduce necesare obiecții!), se remarcă ceva ce s-ar putea numi clarviziune. Poate că Andrieșescu a exagerat scrutând trecutul, dar a descris al naibii de bine viitorul.
Cum bine remarca prof. dr. Mihai Popescu în cartea pe care-o încheiem, Densușianu a intenționat să se adreseze istoricilor. Cum-necum, printr-o ironie a sorții nedrepte, a ajuns un fetiș al diletanților (vezi apologia acestei abordări la Eliade, Brătescu-Voinești, ș.a.), în directă legătură cu factorul de coagulare menționat anterior. Pronunțându-se față de aceștia, H.H. Stahl (Revista Fundațiilor Regale, nr. 1/1945), este la rândul său vizionar:
”Mistificatorii, cu fraza lirică pe buze, cu hiperbola adorării şi a venerării Ethniei româneşti, cu demagogia «participării la fenomen», îşi îngăduie să tipărească volume peste volume, să apară în săli publice, pe la diverse athenee şi serbări populare, să monopolizeze dreptul de a vorbi, şi uneori în profitul foarte vizibil personal, să se declare «cunoscători», «cercetători», «deschizători de drumuri», într’un cuvânt profeţi şi oameni de ştiinţă în acelaşi timp, demni de a fi premiaţi, felicitaţi şi decoraţi cu toate prilejurile festive şi comemorative. Zadarnic li se arată lipsa de pregătire şi de probitate ştiinţifică.
Zadarnic se ridică împotriva lor acuzaţiile. Senini şi distanţi, tari pe efectul magic al frazei sonore cu nuanţă de iubire de ţară, aceşti impostori îşi continuă opera fără să le pese.
Amuzanţi, atâta vreme cât sunt modeşti sau bieţi maniaci singurateci, ei ajung a fi primejdioşi când glasul lor confuz şi agresiv începe să tulbure minţile altora”.
Sociologii sunt precauți în ceea ce privește ingineriile sociale. Poți genera un fenomen (și Nicolae Densușianu, cu voie sau fără de voie, sigur a generat unul!), dar nu-i poți controla parametrii, traseul și urmările. Sau, cum reține înțelepciunea populară, Drumul spre iad este pavat cu intenții bune!
În final, ne facem ecoul celor care au realizat, tardiv ce-i drept, grava eroare de a-l ignora pe Nicolae Densușianu și Dacia preistorică, permițând astfel confiscarea lor de indivizi și curente care nu fac obiectul principal al preocupărilor noastre, dar care ar trebui să preocupe anumite instituții abilitate, în cadrul cărora funcționează direcții specifice.