Paranormal

Rândurilor lui A.C. Cuza (aici), prezentate integral, nu fragamentar și scoase din context, le contrapunem judecata limpede a lui Nae Ionescu (care nu poate fi învinuit nici de anti-naționalism, nici de filosemitism și nici de vreo afiliere masonică). El surprinde excelent caracterul ”protestant” al doctrinei cuziste:

 

Adevăruri, – pe jumătate

Nae Ionescu

 

Duelul oratorie susţinut la Cameră mai zilele trecute. între d-nii Otescu şi dr. Trifu, pro şi contra Francmasoneriei, rămâne cu mult sub nivelul planului de realităţi în care această problemă îşi are sâmburele şi unde ea, prin urmare, ar putea fi atacată cu eficacitate. Este adevărat că terenul de luptă a fost ales de d. dr. Trifu; aşa că subsecretarul de stat dela interne îşi avea oarecum indicate punctele de atac. Dar tot aşa de adevărat este că deoparte şi de alta nu s’au spus decât jumătăţi de adevăruri. Şi astfel, dreptate a avut şi interpelatorul când a vorbit de acţiunea disolvantă a Francmasoneriei; dreptate a avut şi ministrul Ottescu când a replicat că totuş oameni de cea mai înaltă răspundere consideră opera Francmasoneriei ca o acţiune constructivă, – la care ei socotesc ca o cinste a lua parte. Şi, dacă voiţi, nu a avut dreptate d. dr. Trifu când prea uşor a trecut asupra atâtor oameni de treabă şi atâtor acţiuni de seamă cari se află înscrise în statele Francmasoneriei; după cum iarăş nu a avut dreptate d. Ottescu atunci când a afirmat că Francmasoneria e monarhistă şi creştină, – dat fiind că monarhismul şi creştinismul francmason sunt cu totul formale şi lipsite de esenţialitate.

Aşa fiind, desbaterea din Cameră nu a contribuit cu nimic la lămurirea chestiunii. Înseamnă aceasta că chestiunea nu se poate lămuri? Nu. Şi, iată, noi vom încerca-o. Nu pentru a epuiza problema; ci doar pentru a aşeza câteva jaloane de orientare.

În două feluri poate fi cineva francmason: din oportunitate, şi prin structură spirituală. Cea dintâiu nu interesează aci; interesează cea de a doua. Francmasoneria de structură însă, Francmasoaneria ca stare de spirit nu e un fenomen originar. – ci numai un aspect, o faţă a unei realităţi mai adânci, a unei orientări spirituale mai largi, pe care cu un alt prilej eu am definit-o drept «protestantism».

Nu voiu stărui aci şi acum asupra acestei forme de viaţă, spirituale şi altfel. Am făcut-o destul de pe larg acum câţiva ani la Universitate. Şi problema este îndeajuns de înseamnată ca să revin asupra ei, atunci când împrejurări cari nu depind numai de mine îmi vor îngădui să-mi reiau activitatea pe o catedră unde eu totuşi am frământat idei şi viaţă, în faţa unui tineret pe care îl aduna acolo adesea altceva decât nevoia unei diplome. Voiu spune aci, cu toate acestea, va trebui să spun, că spiritul protestant la care mă refer mai sus este resortul unei întregi civilizaţii şi a unei întregi forme de cultură; în care Franmasoneria se încadrează cu un fenomen derivat. Aşa fiind, este cu totul ineficace şi nejustificat a combate Francmasoneria în ea însăş. Pentru simplul motiv că o luptă nu se poate purta cu sorţi de isbândă împotriva efectelor, decât atunci când ataci la rădăcină, cauzele. Anti-masoni? Foarte bine. Dar asta e cu totul insuficient; şi o repetăm: ineficace. Pentru ca rezultate să fie obţinute ar trebui ca în acelaş timp lupta aceasta anti-masonică să fie purtată: împotriva individualismului liberal, a ştienţismului, a cartesianismului şi kantianismului, a democraţiei, a monarhei constituţionale şi republicanismului (cari structural sunt aproape acelaş lucru), a socialismului, a protestantismului religios de toate formele, a românismului, dar şi a galicanismului catolic, a misticei individualiste dela Feriticul Augustin până la Francisc din Assisi, a kabalisticei, a teosofiei, a asiatismului panteist, a umanitarismului, etc. etc., a tot ce este raţiune uscată faţă de plinătatea trăirii, a tot ce este mecanism faţă de bogăţia polimorfă şi fecundă a vieţii.

Iată – aşa înţelegem noi problema. Şi asta hotărăşte atitudinea noastră faţă de ea. În tot ce voiu fi scris sau spus în ultimii cincisprezece ani nu e un rând, o vorbă care să decurgă din spiritul acesta protestant. Dar să mă ierte antimasonii români, tovarăş activ alături de ei nu sunt. Căci pentru asta ar trebui să-i socotesc serios antimasoni şi asta nu o pot face. Nu o pot face, atâta vreme cât cel mai logic, mai linear, mai organic ca gândire dintre ei, profesorul Cuza, crede că poate despărţi vechiul de noul testament şi transformă întreg creştinismul într’un sistem de morală – fie ea şi «sublimă» – iar pe Christos în… profet; când nu crede; când nu vede în creştinism de cât funcţia lui socială, şi nu acceptă biserica şi tainele ei decât ca un fel de concesiune pe care «omul de ştiinţă» trebue să o facă din oportunitate unei instituţii folositoare prin aceea că furnizează metafizică la îndemâna poporului. Asta, domnilor antimasoni rumâni se cheamă protestantism; iar protestantismul nu e antimasonic; ci din potrivă – isvorul Francmasoneriei (s.n.).

Şi pe urmă mai e ceva. Împotriva Francmasoneriei nu se luptă. Francmasoneria este. Este, ca un aspect al unei forme de cultură. Forma aceasta de cultură există – şi pe urmă dispare. Elenismul a fost, – şi a dispărut; transcendentalismul medieval a fost şi el, – şi el a dispărut. A venit renaşterea şi protestantismul; şi a creat în toate domeniile vieţii forme noui. Sau cel puţin le-a pus în valoare; au ajuns la modă. A ajuns la modă deci şi Francmasoneria – cum a ajuns la modă ştienţismul sau democraţia. Formele acestea în momentul de faţă dispar. A intrat în disoluţie întreg spiritul mecanic raţionalist protestant – şi va dispare mai curând sau mai târziu şi Francmasoneria. Dela sine. Pentrucă aşa e firesc. E zadarnic deci să ne mai cocoşim. Soarele răsare şi fără cucurigitul nostru.

Aşa!1.

 

Noi am numit deviațiile pseudo- și para-religioase actuale ”Religia bunului plac”. Ele sunt continuarea firească a protestantismului invocat de Nae Ionescu, pe aceeași linie a degenerării doctrinei umaniste (centralismul omului ca model) în individualism (axat pe persoană) și narcisism.

 

Notă: 1Nae Ionescu – ”Adevăruri, – pe jumătate!”, în ”Cuvântul”, nr. 2445/11.02.1932, pg. 1.