J. B.

Într-o postare precedentă (aici), plasam începuturile hainirii pseudoreligioase a românilor în 1990 și puneam greutatea pe BOR. Era planificată o continuare cu SRI, instituție total dezinteresată de proliferarea accentuată a sectelor și cultelor în aceeași perioadă.

Am realizat însă că începuturile trebuie plasate în interbelic, cu A.C. Cuza ca vârf de lance. O perioadă tulbure, un om gureș, o organizație expansivă și o Biserică îngenunchiată. O erezie față de care Bisreica Ortodoxă Română a tăcut (nu complice, cum afirmă ticălos unii!), ci complet depășită de situație:

 

Eroarea teologiei creștine
 
Prefață

Concepția mea despre Creștinism – cer ertare – nu este concepția teologiei creștine: care se prezintă ca dogmă, invocând pentru dânsa tradiția.

Eu zic:

Tradiția nu poate să proclame ca dogma – eroarea.

Tradiția aici este interpretare transmisă. Orice interpretare, este operă omenească, și aparține unui timp anumit.

Ori cât ar fi dar de autorizați interpretătorii ori cărui timp: interpretarea lor poate să fie greșită – sau insuficientă – față de cunoștințele și de împrejurările, pe cari nu le-au putut prevedea, ale timpului nou.

Dogmele teologiei, chiar prin destinația lor – ca interpretări omenești – sunt dar supuse revizuirei continue.

O astfel de revizuire, poate să fie și concepția mea.

Pentru aceasta, nu am de cât o singură îndatorire:

Să fac dovada că dogma teologiei – ori cât ar invoca pentru dânsa tradiția – are la bază eroarea.

Această dovadă rezultă: din texte și fapte.

Nu-mi rămâne dar de cât să supun judecăței obștești unele texte pe care teologia nu le înțelege, le sucește sau le ignorează întâmplător sau voit – și unele fapte, care din cauza aceasta, cad de-a dreptul în răspunderea ei.

Dogma e dogmă: până când ajungi la absurd – sau te duci la peire, cu dânsa.

Dogmei trebue dar ori când să tindem a-i substitui adevărul. Dacă dogma îl cuprinde ,- rămâne. Dacă nu îl cuprinde: ea nu are drept să existe, ca dogmă.

Adevărul singur este viața – și ceeace este adevăr, nu poate să o spună de cât spiritul liber: opus prin natura lui însăși oricărei dogme, care nu se justifică.

Libertatea spiritului, este principiul de bază al învățăturei lui Isus – care a zis (Ioan):

«6.63. Spiritul este care face viu; corpul nu folosește nimic; cuvintele care eu vă vorbesc, sunt spirit și viață».

Spiritul nu are de cât o singură lege – divină și ea ca și dânsul: logica, prin care adevărul i se impune de sine, fără nici o constrângere – prin care el respinge, de sine, eroarea.

***

Eroarea teologiei creștine e simplă. Eu o rezum in următoarele trei teze – care și ele sunt supuse desigur aceleași legi:

      1. Teologia Creștină – nu a înțeles creștinismul.
      2. Creștinismul – stăpânit de această eroare a teologiei creștine – nu a continuat acțiunea lui Isus împotriva Judaismului.
      3. Eroarea teologiei creștine, a făcut, ca Judaismul, – desființat de Isus – să-și întindă astăzi stăpânirea pe întregul pământ.

Ca semn vădit al acestei stăpâniri și al eroarei teologiei creștine – cu ajutorul creștinilor chiar, al creștinilor acestei teologii, fără de care nu s’ar fi putut ridica – se ridică astăzi, în batjocura patimilor și învățăturei lui Isus, chiar pe Muntele Olivilor, unde el a fost trădat – și desigur voit – ca simbol al trădărei adevărului Dumnezeesc și al triumfului Judei (Luca 22.3):

 

Universitatea Satanei

În acelaș timp: se risipesc bisericile, se supă tronurile, se stăpânesc țări creștine întregi, ca Rusia – de către aceeași Satană – în contra căreia teologia creștină ne-a învățat: să nu ne luptăm.

Aceste sunt fapte, care dovedesc – ca și textele  – eroarea teologiei creștine.

Pomul se judecă după roadele lui.

Cu altă concepție a teologiei – popoarele creștine ar fi ajuns la alte rezultate. Iar aceste rezultate ni arată ce ne așteaptă de acum înainte: dacă ne vom conduce de aceeași concepție – abătută de la învățătura lui Isus.

După credința mea:

Viitorul întreg al civilizației umane depinde de schimbarea acestei concepții a teologiei creștine.

Dar ceea ce ne interesează pe noi, mai înainte de toate este viitorul nației românești.

România cea d’intăiu, va fi prada Jidanilor, dacă nația românească nu li va opune grabnic și hotărât: o acțiune națională creștină – conștientă de principiile ei.

Pentru a contribui la creiarea acestei conștiinți, sunt scrise și aceste rânduri, cari au de scop să lămurească învățătura lui Isus față de Judaism, înlăturând eroarea teologiei creștine.

Intru cât este eroare – sau nu – va putea oricine să judece.

Isus a zis, arătându-ni calea (Ioan):

«16.13. Spiritul adevărului vă va conduce la tot adevărul».

Eu nu recunosc altă autoritate și altă călăuză, decât spiritul adevărului.

Să cetini Evanghelia.

Adevărul învățăturei lui Isus, întocmai ca soarele, se impune prin strălucirea lui proprie, și nu are nevoe de chibriturile teologiei – ca să fie văzut.

A. C. CUZA

Iași, de Duminica Tomei

26 Aprilie 19251.

 

N.B. Stilul datării este emulat de câțiva ”naționaliști” recenți, ca indiciu de afiliere. A.C. Cuza a fost totuși un creștin, chiar dacă rătăcit și înșelat; ei sunt doar niște securiști mărunței, născuți, crescuți și în curând repausați în doctrina atee.

 

Notă: 1A.C. Cuza – ”Învățătura lui Isus. Judaismul și Teologia creștină”, Ed LANC, Iași, 1925, pg. 3-6.