Dumitru Manolache ne-a povestit cum l-a introdus pe Opriș în desfășurător. La redacția unde lucra, presta o dactilografă care în timpul liber îi transcria lui Opriș manuscrisele. Nu mai ține minte cum o chema. Auzind că Manolache se preocupă de tăblițe, aceasta și-a amintit că Opriș i-a vorbit de ele și a intermediat legătura dintre cei doi. Restul v-a fost povestit mai sus.
Cum credem noi că s-au întâmplat lucrurile.
Lui Tudor Opriș îi plăcea mult să vorbească. Și vorbea mult. Cei care l-au cunoscut și-l amintesc ca pe un om care dacă deschidea gura nu se mai oprea. Avea verva lui Florin Piersic. La o șuetă, printre multe altele, i-a vorbit într-o doară despre tăblițele despre care aflase din presă. Calin, s-a băgat gratuit în poveste, personalizând-o, deși pe moment n-a dat nicio greutate cuvintelor. Vorbea ca să treacă timpul, cum făcea de obicei.
Însă femeia a dus povestea mai departe. Și odată cu Manolache, Opriș s-a trezit într-o capcană. Nu putea recunoaște că a vorbit aiureli – cădea de om cu vorba lungă și proastă, mincinos. Singura lui opțiune era să persevereze și așa Dumitru Manolache s-a ales cu o poveste.
Scenariul pe care noi îl presupunem în lipsă de altceva – un om mort, o dactilografă imposibil de găsit, discuții care n-au fost înregistrate – se bazează pe fundamente psihologice solide. Și pe experiență (vezi cap. ”Ozenistul și ielele”).
Cert este că pe scriitorul T. Opriș îl chinuiau amintirile la 80 de ani. Și-l… grija. Pentru că altfel nu se explică de ce el, un limbut notoriu, a tăcut melc o viață-ntreagă pe o temă de o așa importanță.
