N.L. Roteanu
”Legenda despre potopul lui Noe şi aceea despre David şi Goliath, sunt desigur cele mai cunoscute dintre toate care au străbătut vreodată prin lume şi sʼau fixat pentru eternitate.
Legendele acestea, sau povestiri foarte asemănătoare, au fost găsite, de către exploratori, chiar printre rase care n’au auzit niciodată despre biblia creştină, neputând astfel să le ia din sursa cea mai verosimilă.
Concomitent cu aceste legende, circulă prin lume o întreagă serie de povestiri cu uriaşi, cari au trăit în alte vremuri pe pământul nostru. Povestirile spun uneori că uriaşii au fost răpuşi de către un viteaz oarecare, un om în proporţii obişnuite dar înzestrat cu o bravură extraordinară.
Origina universalei legende despre potopul lui Noe a fost explicată într’o oarecare măsură, de către competinţi cercetători folklorişti. Chiar dacă cineva nu vrea să ia în seamă evidenţele istorice şi continuă să creadă aşa cum mulţi adepţi ai bibliei preferă, că această catastrofă s’a petrecut numai în ţara Babyloniei, este totuş evident, pentru oricine vrea să reflecteze, că orice pământ, mai mult sau mai puţin întins, a suferit cândva în urma inundaţiilor. Este foarte natural, spun folkloriştii, că aduceri aminte înjumătăţite, despre aceste reale cataclisme să fie, după secole, împreunate şi să formeze astfel legenda marelui potop.
Dar, în ceea ce priveşte pe uriaşi, o logică asemănătoare nu e cu putinţă. Nu avem nicio dovadă că a existat vreodată vreo rasă de oameni mult mai mari şi mai puternici decât găsim printre rasele existente. Nicio fiinţă omenească n’a văzut vreodată un uriaş, pe când inundaţii catastrofale au fost văzute în număr destul de mare.
De ce atunci, fiecare dă crezare legendelor cu uriaşi? De ce mamele indiene din junglele Americei de sud, sau femeile eskimoşilor, sau ţărancele chineze, spun copiilor aceleaşi poveşti cu uriaşi sau mâncători de oameni, povestiri cu eroi de genul lui Sfarmă-pietre sau David şi Goliath, care n’ar fi decât traduceri în dialectele respective? Şi, foarte mulţi dintre adulţii cari spun povestirile, le cred ei înşişi.
Multă vreme chestiunea aceasta se găsia înscrisă printre marile enigme ale ştiinţei folkloristice. S’au emis teorii, de pildă, aceea că trebue căutată urma uriaşilor, printre fosilele animalelor dispărute de pe pământ. Sau, aceea care a persistat cu mai multă greutate, despre rasele de maimuţe asemănătoare omului, dar mult mai puternice şi mai mari decât omul obişnuit. Însă oamenii ştiinţei n’au putut totuş accepta niciodată în întregime o asemenea teorie. Cu toate acestea, de curând, un distins psiholog britanic, profesorul Ernest Jones, preşedintele Societăţii britanice de psihoanaliză, a sugestionat o nouă teorie, care prezentată la o recentă adunare a Societăţii folkloristice din Londra a fost primită cu viu interes. Poveştile cu uriaşi merg înapoi, – spune noua teorie, – nu spre oase, oameni dispăruţi sau către orice altă realitate, veche sau modernă. Dimpotrivă, ele nu merg mai departe decât însăş mintea omului.
Explicaţa, pentru ce le place copiilor povestirile cu uriaşi, vine de la faptul că toţi copii au avut de a face cu uriaşi; sau mai bine zis, au văzut şi s’au lovit de unele fiinţă care li s’au părut cu adevărat uriaşe. Fiinţele acestea nu sunt de fel misterioase, ci chiar proprii lor părinţi.
O caracteristică care se desprinde de obiceiu, din miturile uriaşilor, – spune profesorul Jones, – este aceea că, în mod alternativ şi capricios, uriaşii sunt înzestraţi cu duhul binelui sau al răului.
În centrul Europei, în popor, se aude foarte des o poveste, care spune că într’o bună zi, pe când un băiat de ţăran mergea în urma plugului, pe câmp, a venit un copil de uriaş şi a băgat în desagă pe copil, cai şi plug, ducându-i spre casa uriaşilor, ca o jucărie. Acolo, mama uriaşă a tratat cu dragoste pe băiatul de ţăran şi i-a dat să bea un întreg butoi cu lapte şi să mănânce o tonă sau două de pâine, porţii socotite la uriaşi, destul de modeste. Şi continuând povestea, vedem cum tatăl uriaş soseşte şi făcând un gest furios la vederea nepoftitului era gata să-l facă praf, dacă din furtuna deslănţuită de mişcările uriaşului, bietul băiat, printr’o agilitate salvatoare, n’ar fi zburat afară prin coşul casei, sau – povestea variază în diferitele ţări – n’ar fi eşit prin vreo spărtură a zidului, care s’a făcut chiar în acea clipă.
Din multe povestiri de acest fel, ne putem da seama de dragostea ca şi de cruzimea uriaşilor. Ceeace dovedeşte că aceştia erau fiinţe cu temperamente foarte schimbăcioase. E o bună întărire a nouei teorii, căci unui copilaş nimic nu i se pare mai misterios şi mai nesocotit decât acţiunile celor mai bătrâni, mai ales alternările dragostei cu ale străşniciei, pe care mai toţi părinţii sau toate îngrijitoarele le desfăşoară.
Mai târziu, când i se spune copilului o poveste cu uriaşi, ea este imediat acceptată. Învolburate în mintea sa, care se desvoltă, se găsesc tocmai aduceri aminte despre lucruri asemănătoare. David şi Goliath e o legendă pe care orice copil o poate înţelege, pentru că un copil a simţit cândva că procedează faţă de părinţi întocmai cum David a acţionat faţă de uriaşul filistean.
Totuşi chiar dacă noua teorie a profesorului Jones va fi acceptată drept cea corectă, va rămânea destul spaţiu îndoelnic în arena folkloristă, mai ales pentru unele dintre vechile idei despre origina universalelor mituri ale uriaşilor. Unul dintre acestea este mitul oaselor uriaşe. Nu mai departe decât acum câteva luni o telegramă venită din Chihuahua, Mexico, publicată prin toate ziarele americane, descria descoperirea unui mormânt antic în care s’au găsit oseminte ale unor bărbaţi şi femei antice, în mărimi de câte 2 metri şi jumătate. Oamenii de ştiinţă au fost sceptici, dar, – aşa cum fac totuş dânşii de obiceiu – au făcut investigaţii. Explicaţia a dovedit că acei cari au făcut reconstituirile – oameni nepricepuţi – au aranjat oasele în mod greşit, obţinând mărimi exagerate. Scheletele erau într’adevăr omeneşti, dar aparţineau probabil unor victime ale unora din frecventele revoluţii care au străfulgerat mereu ţara mexicană.
Fertile în crearea miturilor despre uriaşi, au fost şi găsirile ocazionale de oase gigantice, ale unor animale dispărute, cum este faimosul dinosaur, care avea lungimea de 25-30 metri. Pentru un observator fără experienţă, neobişnuit cu asemenea fosile, unele dintre aceste enorme oseminte nu păreau prea deosebite de scheletele omeneşti. Găsind de pildă, osul unui picior în lungime de 3 metri, omul modern sau fără ştiinţă şi cu atât mai mult acel sălbatec, puteau cu uşurinţă să-l ia drept urma vreunei fiinţe omeneşti din alte vremuri, de 8-9 metri înălţime. Cu mulţi ani în urmă, la Plymouth în Anglia, s’au găsit danţuri uriaşe. Cum dinţii mai tuturor mamiferelor se aseamănă, a mers vestea în popor că s’au găsit dinţi de ai uriaşilor Gogmagog – din legendele populare locale – cari au fost răpuşi de eroul Corineus.
Un alt exemplu interesant, în această privinţă, îl găsim în desgroparea, acum câţiva ani, a unor oseminte de dinosauri, în Sicilia.
O personalitate incontestabilă, profesorul Abel de la universitatea vieneză, a raportat la timp, în chestiunea acestor descoperiri, cum că sunt rămăşiţe de-ale ciclopilor, acei monştri hidoşi, cari aveau un singur ochiu şi cari au atacat pe Ulysse şi tovarăşii săi.
Aceste povestiri constitue – cum foarte bine Ie numeşte marele expert folklorist englez, Sir Edward B. Taylor – ”miturile de observaţie”. Unii văd în prezenţa osemintelor mari, fapte stranii şi inexplicabile şi atunci, cineva fondează un mit ca să-şi explice observaţia; mitul uriaşilor pentru oase sau mitul potopului pentru explicarea revărsărilor catastrofale. În realitate, aceste mituri sunt la fel cu teoriile ştiinţifice moderne, exceptând doar colecţionarea îngrijită a faptelor şi criticismul detailat al concluziilor, de care fac uz cercetătorii moderni, înainte de a porni la teoretizare.
Miturile pentru uriaşi îşi au însă originea numai în anumite ţinuturi. Fosilele annimalelor gigantice, pe de altă parte, nu sunt găsite pretutindeni. Şi cu toate acestea, miturile uriaşilor sunt universale, mai mult chiar decât povestirile marilor potopuri. Pentru a explica acest universalism, profesorul Jones crede că ştiinţa folkloristică are nevoe de un germene mai răspândit decât o istorie amestecată sau oase nedesluşite. În această omenire nimic nu este mai universal decât însăş mintea omenească. Şi numai acolo se poate găsi cheia, principalul germene de unde pornesc miturile cu uriaşi. Totul se datoreşte impresiunei puternice, care se furişează lent în mintea copilului, impresiunea imaginelor uriaşe ale adulţilor cari îl înconjoară. Şi odată furişată, impresia rămâne, amestecându-se în procesul de desvoltare al minţii copilului”1.
Nota: 1N.L. Roteanu – ”Origina povestirilor cu uriași”, în”Realitatea ilustrată”, nr. 7/09.02.1929, pg. 6-7.