Mihail Gălățanu, Gig Motoianu
”La ruinele Belvederei şezum și plânsum şi noi, într-o seară. Dar nici nu şezum mult, nici nu plânsum, ci mai degrabă scormonirăm pământul cu lanterne și curiozitate, să prindem măcar un ciob din istoria acestor aşezări. Aici, lângă apa Dâmboviţei, era, pe vremuri, o moşie a boierilor Goleşti, care a aparţinut, se vede treaba, luminatului (totuşi nedespot) Dinicu Golescu şi fiilor săi. Moşie care se întindea de la Gara de Nord de astăzi şi până în Crângaşi, vecină de-a dreptul, ne place să credem, cu moşiile Scorpiei şi ale Gheonoaiei. Despre subteranele Bucureştilor a curs, până acum, destulă cerneală. Imediat după Revoluţie, într-un consistent serial «Tineretul Liber», ne-a condus pe neştiutele galerii ale teroriştilor din decembrie. În ce ne priveşte, suntem mai modeşti; nu ne propunem nici evocarea istorică – în care nu sintem specialişti, nici reconstituirea Întortocheatelor drumuri ale Securităţii: miza noastră rămâne reportajul pur, însoţit uneori de inerentele comentarii auctoriale. După câte ştim, galeriile de la Belvedere au fost destul de puţin glosate. Oricum, grija edililor faţă de vechiul monument arhitectonic Belvedere lasă de dorit. De aici, de la faţa locului, vă vom oferi, deci, primul fotoreportaj apărut după Revoluţie, din catacombele care brăzdează, pe dedesubt, Bucureştii.
Un orfelinat într-un conac boieresc. Poposim, pentru început, la fostul conac Belvedere. Acum, el a fost transformat în casă de copii şcolari. În interior, după cum am aflat de la noii locatari, nu se mai păstrează nimic din vechiul ambient. Nici nu are cum. Copiii, ca orice copii, sunt gălăgioşi şi dau, de bună seamă, mult mai puţină importanţă, zidurilor încărcate de istorie. Dar s-au legat de acest loc. Poate nu e tocmai fericită poziţionarea casei de copii chiar aici, alături de căminele in care locuiesc (în Regie), studenţii străini. Conacul se învecinează cu stadionul studenţilor, din Regie şi cu complexul sportiv aferent, de care este despărţit printr-un gard de plăci de beton. Actuala bază sportivă pentru studenţi a fost construită tot pe fosta moşie a familiei Goleştilor, care spre nord-vest se întindea până departe-hăt, în cartierul Giuleştilor de azi. Ea cuprindea, în afară de terenurile de fotbal (cu gazon, asfalt şi zgură) şi teren de tenis, vestiare şi alte accesorii administrative. Tot pe moşia Belvedere se înalţă şi biserica având acelaşi nume. Clădirea fostului conac, ascunsă sub vegetaţie, într-o depresiune a terenului, aproape că nici nu se mai distinge în peisaj. Cum intri în «şcoală», pe peretele din stângă este afişat, cu un scris strâmb, stângaci, orarul. Istoricul orfelinatului din conacul Belvedere începe, după cum am aflat şi de la d-na Răduţă Maria, una din veteranii acestui local de educaţiune, din 1964. Casa de copii s-a mutat atunci în locul liceului mixt-teoretic «Doamna Stanca», cu profil comercial. Între diversele veniri şi plecări ale acestor caravane şcolare, clădirea a fost părăsită vreun an-doi. Acum şi-au găsit «căminul» aici cam 125 de copii. Casă de copii se bucură de un buget modest. După spusele celor mai vechi profesoare, pe vremuri, în 1964, când s-a instalat la început orfelinatul, el deţinea cea mai mare întindere, o curte de invidiat, cu «palmieri», cum le spuneau copii. De fapt, curtea era plină de roşcovi, castani, şi alţi arbori tropicali, «implementaţi», aici de una din spiţele boiereşti stăpânitoare ale domeniilor Golescu, care simţeau nevoia să «implementeze» şi ei ceva. Cât priveşte Biserica Belvedere, un splendid monument arhitectonic, o relicvă a «putredelor timpuri burghezo-moşiereşti», am aflat că ea este vizitată deseori de copii ignoranţi ai moralei de clasă, mai ales de sărbători, se înghesuie acolo. Copiii nu se plâng. Ajutoare au primit destule. Echipament de înzestrare, mobilier – de astea ar mai fi nevoie. Câteva frigidere le-ar mai trebui, iarăşi, căci, să recunoaştem, un frigider la 125 de copii e cam puţin, deşi dacă ne gândim la căpşunile (de 10 la puterea a treia), din noul soi hibridizat de primul agricultor al ţării (P. Roman), chiar şi un frigider poate părea prea încăpător.
O intrare înfundată. Conacul mai păstrează, în ciuda mai multor reconstrucţii şi restaurări, încărcătura arhitectonică de secol XIX. Are cam 15-20 de metri înălţime (cu totul), ferestre mai înalte de un stat de om şi va fi oferit, cândva, când încă nu erau blocuri, cu adevărat o «belvedere» asupra împrejurimilor. S-a păstrat legenda, că în foişorul aflat la faţadă ar fi urcat Tudor Vladimirescu şi ar fi scrutat zările. La numai doi-trei metri de zidul faţadei, se găseşte o groapă acoperită cu gratii. Este, de fapt, prima intrare spre catacombe. Gura acestui prim tunel este acoperită de muşchi şi vegetaţie. Pe vremea amenajării casei de copii – dacă nu mai devreme – acest tunel, ori mai bine-zis, ieşirea sa verticală la suprafaţă, a fost astupat cu pământ, crengi, gunoaie, etc. Gratiile sunt mâncate cu sârg de timp şi rugină. Dimensiunile gurii de ieşire ale acestui tunel, sunt 1,20/1,20 metri, întruchipând un pătrat aproape perfect. Pe aici nu am putut intra – şi nici nu credem că se poate intra – fără evacuarea «dopului» format de gunoaie, crengi şi pământ aflat la gura tunelului, ceea ce ar necesita o muncă asiduă.
A doua încercare: intrarea în al doilea tunel. Dacă voi fi întrebat de oamenii de la MINOLTA S.R.L., voi declara că în groapa primei intrări nu se aflau nici un fel de documente. (Cercetările privind catacombele le-am făcut în parte – singur, în parte – însoţit de fotoreporterul revistei «Flacăra», Gig Motoianu). Al doilea tunel se află chiar lângă gardul din plăci de beton care împrejmuieşte acum casa Belvedere. L-am descoperit destul de anevoie, studiind atent locul cu harta-ntr-o mână şi în cealaltă cu schiţa ajutătoare (întocmită de mine). Am găsit în al doilea tunel vreo 5-6 căţei (pe care colegul meu i-a şi pozat), fără mamă şi stăpân, zgribuliţi unii într-alţii pe frigul acelei vremi ploioase. (La scurt timp după ce-am intrat în subteran, a început să plouă. Era după-amiaza, pe la ora cinci şi rămăsesem singur acolo). Dar să descriu tunelul. Prima dată trebuie să intri într-o văgăună – aş fi mai degrabă tentat s-o numesc «grotă» – care are şase pereţi, nici unul mai lat de 1-1,5 metri. Suprafaţa totală a hexagonului astfel format nu depăşeşte, în nici un caz, 6-7 metri pătraţi. Din văgăună se poate vedea prin crăpătură, soarele – afară, deşi înăuntru e semi-obscuritate şi umezeală. Cum m-au văzut, căţeii au şters-o în interior, prin tunel, lătrându-mă.
O văgăună hexagonală. Peretele văgăunii – pe care am numit-o, până la urmă, «anticameră», – este din cămidă şi are cam ½ metru grosime. Însă, din vechile timpuri de când se va fi fost construit, cărămida s-a cam muiat şi peretele a ajuns să fie mâncat din tencuială. A fost, totuşi, cândva tencuit, după toate aparenţele. În încăpere trebuie să intri pe brânci. Înălţimea încăperii nu ajunge la mai mult de 1,70 metri. În încăpere se găsesc resturi din zidul dărâmat, pietre, chiar gunoaie aruncate de «locuitorii» temporari şi recenţi ai «peşterii»: cutii de conserve, zdrenţe putrezite. Aici şi-au găsit, pesemne, sălaş şi culcuş bun de aciuat oameni ai nimănui, vagabonzi şi vietăţi fără căpătâi. Nu mă îndoiesc că aici s-au jucat şi se joacă, din când în când, generaţii întregi de copii ai orfelinatului. Spărtura în grotă, prin care am intrat, este neregulată, dar aproximabilă cu forma unui triunghi echilateral cu latura de aproape 2 metri. Într-unul din cei 7 pereţi ai grotei începe galeria.
În întuneric, prin galerie. Aceasta are o buclă de curbură şi coteşte la dreapta. Ca dimensiuni, are aproape 1.5 metri lăţime şi 1 metru înălţime. Este, la faţadă (primii doi-trei metri), întrucâtva luminată. Pe urmă, te întîmpină întunericul cel fără fund. Nici o singură rază de lumină nu se prefiră de nicăieri. Doar licărirea slabă a lanternei, dacă o ai cu tine (şi dacă ai baterii bune, de la firma «Bucureşti-Berlin»). Galeria poate lăsa cu greu să treacă doi oameni cot la cot. Zidurile sunt dărâmate şi pe jos trebuie să fii foarte atent să nu calci pe pietroaie colţuroase, pe fragmente de cărămizi, sau să nu te împiedici. După ce parcurgi zece metri? câteva zeci de metri? doar câţiva metri? – acolo, pe întuneric, în subteran, eşti tentat să confunzi distanţele sau să le multiplici direct proporţional cu bezna – nu mai pătrunde nici un zgomot din afară. Gândeşti că aşa trebuie să fie după ce ai murit. Zidurile sunt fragile, te izbeşti de ele mereu, ca o limbă de clopot, aluneci, bâjbâi, anevoie. Atunci începi să-ţi doreşti fierbinte să fie cineva cu tine, măcar şi o vietate, fie ea cât de mică.
Ziduri prăbuşite. Mai multe tunele, alte ieşiri. În beznă, zidurile ţi se par lipicioase, şi sfărâmicioase. Cum le atingi, fragmente de tavan, şi din pereţii laterali se mai prăvălesc pe jos. Şi praf, mult praf care îţi îmbâcseşte nările. Iarna, prin galerie, trebuie să fie mai cald ca afară. După un timp, eşti silit să te întorci, în primul rând din cauza precarităţii galeriei, care (ai merge impresia) e gata să se prăbuşească şi să te prindă captiv înăuntru. Probabil că nu mai e practicabilă de ani de zile. Dacă înaintezi mai mult, după câte se pare, galeria e prăbuşită. Tunelul traversează pe sub conacul Goleştilor, care se află la cam cincizeci de metri, face joncţiunea cu tunelul prim – care este înfundat (despre care am pomenit mai înainte) şi se continuă pe dedesubt. Deşi nu sunt sigur, nu cred că este plauzibilă varianta altui tunel, paralel cu acesta, care să pornească de la prima intrare şi să iasă în altă parte. Pereţii galeriei sunt rotunjiţi pe deasupra. Dacă strigi înăuntru, are ecou, semn că fie, din loc în loc, galeria e prăbuşită, fie că ea coteşte de mai multe ori şi sunetul se izbeşte de un perete. După socotelile mele, galeria este cam la doi-trei metri adâncime sub pământ. Tunelul ar trebui să iasă, probabil, undeva în dealul Cotroceni, ceea ce ar însemna un traseu subteran de câţiva (1-2, cel puţin) kilometri străbătuţi pe sub apa Dâmboviţei. Să fie, într-adevăr, un tunel pe sub albie? Greu de închipuit. (Oricum, noile construcţii, cu fundaţii adânci, e foarte puţin probabil să nu fi afectat traseul subteran).
De ce nu se vede intrarea. Suntem aşteptaţi la Cotroceni? Din surse istorice se poate înţelege că tunelul ar mai avea o ieşire, deci ar mai exista o galerie, undeva înspre şoseaua care duce la Piteşti, pe o altă fostă moşie a Goleştilor. Dacă este aşa, înseamnă că această din urmă galerie are o direcţie aproape opusă cu cea descrisă de noi mai înainte. Prin tunelul spre Cotroceni a rămas legenda c-ar fi trecut Tudor cu pandurii săi pentru a ajunge în tabăra aşezată la Cotroceni, pe dealul intrat în istorie. De ce nu este, totuşi, uşor de găsit intrarea în tunelul de lângă stadionul «Sportul Studenţesc»? Fiindcă este mascată de o abundentă vegetaţie (arbuşti pitici crescuţi în apropiere), muşchi şi noroi. Alături e un loc de deversare a gunoaielor şi dejecţiilor oraşului. Intrarea în galerie se află la aproape 80-100 metri de stadion. Un gard de table ruginite o desparte de blocurile de străini. Zidul care împrejmuia clădirea casei Belvedere şi lângă care (aproape sub el) se cască intrarea în văgăună a ajuns o relicvă. Pe vremuri, el a împrejmuit, pe câteva hectare, proprietatea Golescu. Fragmentele de zid rămase arată că, în vechime, zidul avea cel puţin 5 metri înălţime şi 2 metri grosime. Greu ar fi putut intra, samavolnic, vreun musafir nepoftit în conacul boierului Golescu! De-aşa ceva a fost în stare, probabil, doar comunismul…”1
Notă: 1Mihail Gălățanu, Gig Motoianu – ”Reporter în catacombele Belvedere”, în ”Flacăra”, nr. 25/19.06.1991, pg. 4 și 5.