La Al VI-lea Congres de Dacologie (București, iunie 2005), Silviu N. Dragomir a prezentat referatul ”Unde a fost Kogaionon?”, al cărui text integral în prezentăm în continuare (datorită întinderii considerabile pentru un material web, am separat comentariile noastre în ep. II):
Unde a fost Kogaionon? (I)
Silviu N. Dragomir
Din vremuri uitate de timp și de oameni, se spune că marele zeu al dacilor s-a retras pe un munte, într-o adâncă peșteră-, pentru ca, meditând în liniște și singurătate, să poată afla cunoașterea supremă.
Se mai spune ca doar acolo, într-o curata și pură sihăstrie, Marele Preot putea să intre în dialog cu Divinitatea, cu însuși Stăpânul tuturor văzurelor și nevăzutelor, pentru ca să-i sfătuiască pe conducătorii de popoare inițiați întru Vechea Credință.
”Și muntele acela a fost considerat ca sfânt, și-l numesc Sfânt; iar numele lui este Kogaionon, la fel cu numele râului care curge pe lângă dânsul”.
***
Asupra amplasării misteriosului munte sfânt al geto-dacilor, numit Kogaionon sau Cogaion, planează multe controverse. Din păcate, atât muntele cât și personajele sacre care sunt legate de acel lăcaș pot fi determinate doar în timp, deoarece în spațiu nu au cum să fie făcute determinări. Sunt exegeți care localizează peștera cu sanctuarul de pe muntele sfânt al geto-dacilor în regiunea cetăților din Munții Orăștiei, acolo unde se aflase pe vremuri și capitala vechiului regat al dacilor, în timp ce alții cred că întreg ansamblul se afla undeva pe muntele Gugu. Concomitent, unii exegeți propun Munții Bucegi ca fiind cel mai credibil amplasament al respectivului complex: munte-peșteră-râu; după cum sunt alții ce susțin că pregnanța străbunelor datini care s-au păstrat pe Ceahlău, mărturisesc de la sine în favoarea corelării perfecte între vechile tradiții referitoare la respectivul ”munte sfânt” și unele atitudini specifice sacralului întâlnite la localnici – oameni ai muntelui -, realități rămase relictual nemodificate până azi.
Un astfel de rol important este revendicat și de alte câteva posibile amplasări, cu toate aflate pe bătrâne tărâmuri ale vetrelor de locuire pentru populațiile geto-dace, cum ar fi masivele Rodna, Călimăni, Cozia, Polovraci sau creasta principală nord-sud a masivului Bihariei – ce desparte Ardealul de Bihor și Zarand cu acele șapte vârfuri de munți care au adăpostit pe vremuri vechi nedei: Gălișoaia, Călineasa, Piatra Grăitoare. Cucurbeta Mare, Lespezi, Găina și Gruiul Dumii. Ne vom mărgini să explicităm și să analizăm doar primele patru localizări amintite anterior. Deoarece numai acestea sunt locațiile ce întrunesc cele mai multe sufragii ale cercetătorilor.
Dar, la sfârșit, ne rezervăm dreptul să venim și cu o soluție finală, rezultată logic.
***
Munții Orăștiei. Se vehiculează în ultimul timp tot mai mult din partea unor specialiști ideea că Sarmisagetuza nu era adevărata capitală a Daciei; fie doar și pentru simplul motiv că nu dispunea de acele facilități cerute în mod imperios de o puternică și mare capitală căreia i-ar fi fost necesar întregul sortiment de servituți gata să asigure, absolut obligatoriu, mulțimea necesităților politice, administrative și sociale impuse de un foarte mare și deosebit de întins regat, ce avea o populație estimată pe atunci la cel puțin cinci milioane de locuitori. Mai ales că unii istoriei susțin că geto-dacii prefiguraseră sistemul practicat mai târziu: ”Capitala este acolo unde e regele”.
Fără dubii însă, istoricii consemnează că incinta numită Sarmisagetuza era totuși inima Daciei dar, se pare că doar spirituală, deoarece ea ar fi fost aleasă și construită în mod special de către geto-daci ca un adevărat hieropolis, adică un fel de cetate-oraș sacru, cu funcții specifice doar unor asemenea cerințe spirituale: temple, oracole, observatoare astronomice, calendare, piață de comunicări sau și comuniuni publice, precum și alte dotări specifice genului. Există și pentru acest caz explicații perfect credibile față de tot ceea ce s-a întâmplat atunci, pe la începutul erei noastre între romani și geto-daci; dar spațiul nu ne permite să le analizăm aici prea aprofundat. Ne vom mărgini în a observa că acest ansamblu de lăcașuri întărite din munții Orăștiei se înscrie perfect în acea aură de sacralitate pe care oamenii locului – strămoșii noștri – o considerau propice unor încercări pentru o comuniune cu Divinitatea: o mare altitudine și o perfectă izolare. Iar, dacă în acest sens ne gândim mai profund, noua Sarmisagetuză, acea Ulpia Traiana (mai corect: ”Colonia Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmisagetuza”), a fost la rându-i destul de înțelept stabilită de însuși împăratul Traian ca o alternativă bine aleasă la Sarmisagetuza Regia. Și asta, deoarece tocmai pe aici, pe undeva prin aceste locuri, se intuia că ar fi fost însuși centrul spiritual al Daciei. În fond, pe romani îi interesa din noua provincie doar aurul munților și grânele câmpiilor. Se știa sigur că Sarmisagetuza era cheia către acestea.
În plus față de asemenea evidente situații istorice, acolo, în munții Orăștiei, însuși paleofolclorul românesc păstrează o anumită remanentă din ciudatele tradiții care, doar prin aceste locuri se constituie într-o puternică și tainică legătură, de esență spirituală, între sufletul respectivelor populații montane și ”sufletul” muntelui.
În nici o altă regiune a cuprinsului românesc, Ziua de Armindeni nu și-a păstrat atât de bine accentuat înțelesul profund mistic ca în Țara Hațegului și împrejurimile de la Grădiștea. Populația satelor, ca și a căsuțelor izolate din munți, în acea zi de 1 Mai, atârnă pe la porți și pe la ușorii caselor ”Armindenii” -, ”Ramuri verzi șt fragede având rolul de a îndepărta demonii și duhurile rele de pe pământul străbun”.
Munții Orăștiei, în cuprinsul cărora după unii autori ar fi posibil să se fi aflat și acel tainic munte sacru al geto-dacilor, au fost inspiratorii și purtătorii dintotdeauna ai ideii mistice privind indestructibilitatea unității geto-dace. Poate, tocmai de aceea, asupra lor s-a abătut ura turbat-dușmănoasă a detractorilor neamului nostru. Din plin Ev Mediu, mistica sacralității geto-dace a munților Orăștiei a stârnit aceleași distrugătoare acțiuni. Regii Ungariei și Austriei, Matei Corvin și Carol al VI-lea, au organizat pe Mureș și pe Dunăre, purtând plutit spre Budapesta și Viena, interminabile convoaie cu relicve arheologice pur și simplu vandalizate din munții sacri ai geto-dacilor. Distrugerile din zonă erau parcă programate. Pe la 1840, blocuri din piatra întăritorilor durate de strămoșii noștri, aruncate de-a valma cu statui sfărâmate, erau folosite fără nici un scrupul la construirea șoselelor, a podurilor și a terasamentelor din zonă. Au mai fost vandalizate sitari arheologice cu mozaicuri și comori inestimabile.
***
Muntele Gugu. ”Dacă este adevărat că a existat un munte sacru și sfânt, la daci, munte foarte înalt cu peșteră în vârf, în care locuia ca un sihastru marele preot al lui Zamolxe și citea semnele cerului, aducând și jertfă zeului, acel munte a fost, cu cea mai mare probabilitate, muntele Gugu, cu peștera sa”. Astfel își începe Al. Borza lucrarea ”Sanctuarul dacilor”. Argumentația, urmărind o mai veche idee a lui J. Conea, se baza și pe realitățile prin care muntele din masivul Țarcu – având o înălțime de 2292 m, precum și o mare peșteră spre vârf – prezintă intervenții antropice și nu poate fi exclus din aria cercetărilor pentru aflarea tainicului munte.
Cu o asemenea destul de firavă argumentație, Al. Borza a pornit totuși hotărit și metodic la lucru, cotrobăind – așa cum doar un împătimit o putea face cu atâta acribie – peste tot în masivele muntoase din regiunea central-dacică, scotocind pas cu pas toate înălțimile mari care să aibă prin preajmă o peșteră naturală și un râu cu un nume similar alături. Nu a omis nici un colț care să beneficieze in același timp – pe lângă peșteră și râu -, de o culme destul de impresionantă ca înfățișare, posibil să genereze o normală venerație pentru legendarul munte sfânt al strămoșilor. După analizele făcute, zeci de munți sunt lăsați deoparte de cercetător. A rămas doar unul. Ați ghicit: Gugu!
Al. Borza a renunțat apoi să mai caute pe teren și acel munte, ”Cocajonu”, pomenit pasant și în dicționarul lui Frunzescu. Menționăm că Dimitrie Frunzescu, în ”Dicționaru topograficu și statisticu alu României”, din anul 1872, scrisese cu privire la acesta: ”Munte înaltu în Jud. Argeșu, la hotaru lângă Oltu, ale cărui poale le spală apa; acestu munte are o peșteră în care se zice că a stătu ascunsu câtă va timpii Zamolcsis, filosoful și legistul Daciloru”. Borza mai demonstrează cum de a fost posibilă transformare fonetică: Cogaionon = Gugu. Și, chiar convinge…
***
Munții Bucegi. Situați în Carpații meridionali, acești munți se constituie prin ei înșiși într-o incintă întocmai unei imense cetăți naturale din piatră, amplasată la peste 2000 de metri între obârșiile râurilor Prahova și Ialomița, susținută jur-împrejur de ziduri naturale, metereze și turnuri dominante. Spre apus, pe aspre cărări, se coboară spre o mare cavernă, numită astăzi Peștera Ialomiței. Posibilitatea amplasării muntelui sfânt al geto-dacilor în acești munți, denumiți după pășunile lor alpine ca fiind buceci, azi definitivați ca nume Munții Bucegi, nu a avut un susținător mai înfocat și mai documentat, decât marele istoric Nicolae Densușianu, ale cărui argumentări nu este cazul să le reluăm în acest excurs al nostru.
Cel mai important munte din creasta meridională a Carpaților impresionează prin masivitate și înălțimile consacrate divinităților supreme ale rasei pelasge: primul, lui Saturn, zis ”Omu”, iar celălat, lui Cerus Manus, zis ”Caraiman”. Mai sunt și câteva piscuri cu denumiri destul de tulburătoare: Bătrâna (2221 m), Doamnele (2409 m), Baba Mare (2292 m), Obârșia (2488 m), Coștila (2360 m), Cocora (2169 m), Vârfu cu Dor (2005 m), ca și Călugăru din Piatra Arsă (2020 m).
În punctul culminant al muntelui, la Omu, se înalță o columnă uriașă din piatră pe care exista în trecut un impresionant basorelief ce reprezenta în partea lată a marei stânci o imagine văzută din față a supremei divinități a timpurilor protoistorice. Din păcate, basorelieful a fost distrus cu ocazia amplasării în acel loc a cabanei meteorologice. Chipul uriaș, care mai poate fi urmărit pe fotografiile din epoca anilor 1900, a fost confirmat personal și de Alexandru Vlahuță: ”Ne oprim la picioarele celor trei namile de stânci, înfipte în creștetul Omului – cea din mijloc, privită mai de departe are într-adevăr ceva din chipul omenesc”. Homer, în Iliada, îl mai amintește ca zeu suprem al lumii: ”Zeul cel prea bun. prea mare și cu fața lată” și îl pune în gura lui Achile, care se ruga înaintea luptelor de pe câmpiile Troiei prin invocarea ”Zeului pelasg cu fața lată, care locuiește departe”.
Dar, pe impresionantul platou al Bucegilor mai există până astăzi – o altă serie de altare ciclopice. Astfel, pe frumoasa pajiște alpină, străjuie până acum o grupă impresionantă de stânci izolate, care – din pricina formelor neobișnuite -, prezintă un aspect cu totul misterios. Poporul le numește în mod generic Babe, ca o rezonanță tradițională ce atestă că aceste monumente primitive, poate azi desfigurate, ar fi reprezentat odinioară fie simulacrele unor divinități montane din teogonia locală, fie că asigurau o participare majoră în cadrul unor uitate scenarii de inițiere – așa-zis mistere. Cezar Bolliac, afirma și el pe la mijlocul secolului al XlX-lea: ”De două ori am urcat aici, de la Sinaia, peste muntele Furnica, către Ialomița, pe unde am întâmpinat trei mese mari din piatră la diferite distanțe, cărora nu le-am putut ghici altă destinațiune, de cât că odinioară au servit ca altare de sacrificii”.
Și ne mai reamintește istoricul Nicolae Densușianu, că Vârful Omu era considerat în legendele meridionale drept ”columna cea miraculoasă” care susținea ”bolta înstelată a cerului”, sau ”polul nordic al universului”. De aceea, poate, i s-a zis de cei vechi Columna Ceriului. Se pare că Densușianu avea dreptate atunci când considera că vârful cel mai maiestuos din teogoniile vechi se identifică piscului ”Omu” din Bucegi, alias ”Columna Ceriului” -, acolo unde se spune că și Prometeu ar fi fost pironit.
***
Masivul Ceahlău. Muntele-strajă, muntele-simbol al Moldovei, a umplut o întreagă literatură, începând de la D. Cantemir, trecând apoi după Gh. Asachi prin pana lui V. Alecsandri și Calistrat Hogaș, ca să ajungă la Emanoil Bucuța: ”Sunt mulți ani și multe trepte; dar la capătul lor se ridică o aceeași vedenie de piatră care face de strajă la marginea Moldovei. Moldovenii sunt mai simțitori, mai iubeți și de aceea mai ascunși decât noi, ceilalți români, bolovănoși, repeziți și zeflemiști, și au nevoie de o întrupare mistică, în care să se recunoască și să se adore. Ceahlăul le-a fost, sau le-a ajuns întrupare. El are, în gura și în sufletul unui moldovean, ceva păgânesc și de capiște, pe care munți cu mult mai falnici de la noi nu le-au cunoscut”.
Dar, ideea de munte-sfânt nu a avut un singur autor anume, ci izvorăște din însăși credințe ancestrale, ca și din faptul că nu s-a mai pomenit ca un masiv muntos să aibă un anumit hram al său. Astăzi, cel mai mare cunoscător al vieții sihaștrilor, ieromonahul Ioanichie Bălan, susține la rându-i că, retrași în izolare și practicând ”isihia” (sihăstria, așa cum noi îi spunem), călugării au întemeiat vetre de spiritualitate care se constituie în ”fața cea mai veche a trecutului nostru, pentru că sihăstria și chiliile datează de la începuturile noastre daco-romane… fiind chiar continuarea sub formă creștină a unor lăcașuri de viețuire ale asceților daci”.
***
În concluzie: Credințele primitivilor admiteau că obiectele din preajma omului dispun – fiecare la rându-i – de un suflet. Erau Larii, acei zei ai lucrurilor și ai locuinței. Relictual, chiar până astăzi admitem – uneori poate fără să vrem, dar venind din subconștientul de mult uitat – că lucrurile ar avea un ”suflet” al lor. Deci, ”Sufletul lucrurilor” se constituie ca o realitate. Astfel se justifică și un hram al… Ceahlăului.
ȘL de asemenea, nu putem neglija nicicum principiul ubicuității, acesta coborând până spre noi tot din adâncurile protoistoriei; prin el Divinitatea putând fi prezentă pretutindeni (deci, în mai multe locuri) într-un același timp. Respectivul principiu a fost materializat de om începând chiar cu amplasarea templelor din antichitate, ca și a bisericilor din contemporaneitate. Fie templu, biserică sau moschee, avem de-a face – de fiecare dată – cu o Casă a Divinității, oriunde s-ar afla ea și oricâte ar exista!
Principiile respective pot prea bine să se aplice și în cazul ”Cogaionon”.
Deoarece, Cogaionon, nume a cărui valoare semantică am văzut că poate fi echivalată cu ”Muntele Înțeleptului”, e posibil să fi fost asimilat oricăreia dintre înălțimile muntoase, semețe, aflate prin preajmă. El, Muntele sfânt, ar putea să fie Gugu, dar tot așa de bine ar putea să fie Retezatul cu al său Peleaga, Godeanul, Vâlcan, Parângul care pe timpuri a fost Mândra, Polovracii, Cozia, Vânătarea, azi din neștiință și comoditate re-numit Vânătoarea lui Buteanu (?!), ori Lespezile numit și Călțunu, Negoiu zis Tunsu, Dara Făgărașului, sau Leaota, Piatra Craiului, Ciucașul, Penteleul, Zboinele Vrancei, ca și Giumalăul, Ceahlăul, Rarăul, Călimanul, Pietrosul Rodnei, Curcubăta, Cetățile Ponorului sau Omu din Bucegi…
Deci, muntele sfânt al strămoșilor noștri putea prea bine să fie și Muntele Bolii, având cetate pe creștetul său, împreună cu Peștera Bolii aflată la poalele sale, jos, în apropierea văii Jiului -, ea, peștera, și azi fiind considerată ”Peștera lui Zamolxe”. Există, dar, posibilitatea ca respectivul munte, acel Cogaionon, sacralizat de geto-daci -, să fi fost oricare dintre înălțimile aflate în preajma vechilor noastre populații.
De altfel, atunci când balada ne transmite că la nunta ciobănașului ar fi slujit: Preoți, munții mari…,
se pare că poporal român, autorul colectiv al Mioriței, nu tăcea doar o simplă și gratuită metaforă, pur literară, ci referă spre trimiteri la realități concrete, cu posibile semnificații mai adânci decât ele apar la o simplă și superficială privire, întocmai așa cum mai întotdeauna s-au dovedit metaforele poporului nostru -, deloc întâmplătoare.
Deci, la nunta ciobănașului mioritic au săvârșit ”taina” căsătoriei (una dintre tainele creștinismului), o relicvă din acele mistere ale protoistoriei chiar acei ”preoți” ce erau (ni se face precizarea) acei ”munții mari” -, iar nu un anume Munte Mare…
Toate considerentele converg spre o justificare a identificării sacrului Cogaionon ca putând fi oricare dintre apropiatele piscuri (cu precădere semețe) aflate în preajma respectivelor populații montane la fel cum și astăzi credincioșii consideră Casa Domnului ca fiind cea mai apropiată dintre bisericile din preajma locuinței.
Ne vom permite, în continuare, să susținem această argumentată teză că oricare dintre munții noștri semeți are, la rându-i, șansa de a putea fi identificat cu ”Muntele cel Mare și Sfânt” al geto-dacilor. Catedrală a spiritualității strămoșilor noștri.
Deci, ne stabilim definitiv asupra respectivei idei, anume aceea de a susține că oricare dintre munții noștri semeți ar putea să fie enigmaticul Cogaionon -, tocmai în conformitate cu traducerea liberă a denumirii – ca ”loc sfânt” – fie el templu, biserică, moschee sau simplă denumire calificantă direct: lăcaș de cult.
***
În fina, propunem: Cogaionon = lăcaș de cult.
În fond, noi am prezentat aici și acum doar un simplu inventar de constatări. Concluziile aparțin celor dornici să aprofundeze taina acestei probleme…
***
Dealtminteri. numai la acest al VI-lea Congres au fost propuse cel puțin șase locații:
I. Ceahlău: Nicolae și Elena Țicleanu, Silviu N. Dragomir, Maria Crișan, Luca Manta;
II. Sarmisagetuza: Timotei Ursu, Ion Pachia-Tatomirescu, Vladimir Brilinsky;
III. Căliman: Marin-Mihail Giurescu, Michaela Al. Orescu;
IV. Bucegi: Adrian Bucurescu;
V. Polovraci: Zenovie Cârlugea și
VI. Rodna: Vaier Scridonesi-Călin,
fără a mai lua în considerare periplul propus de doamna Viorica Enăchiuc.