Adăugăm comentariile noastre referatului-sinteză ”Unde a fost Kogaionon?”, prezentat de Silviu N. Dragomir la Congresul șase de Dacologie (2005).
Și începem cu sfârșitul. Înaintea fiecărui Congres, organizatorii au solicitat textul integral al prezentării. Cu promisiunea că, sub o formă sau alta, materialele vor fi accesibile publicului larg. Ceea ce nu s-a întâmplat niciodată și nu din lipsă de mijloace. Din păcate, acestei manevre copilărești i-au căzut pradă, cu naivitate, oameni trecuți prin viață, de la care am fi avut alte pretenții.
Acum, despre referat.
Silviu N. Dragomir folosește alternativ Cogaionon și Cogaion, denumire coruptă preluată sub influența detestabilului Adrian Bucurescu. Ca editori ai dlui. Dragomir, am operat modificările de rigoare în text.
Referințele la Armindeni, legate de Cogaiononul din M. Orăștiei, au constituit o surpriză, deoarece au fost preluate, inclusiv cu anumite ticuri lexicale, de la G. Lungulescu, dacistul interbelic redescoperit de noi. Deși este evident că Silviu N. Dragomir era la curent cu publicistica acestuia, nu l-am auzit niciodată pronunțând acest nume.
Prezentând identificarea cu Vf. Gugu, Dragomir insistă în direcția lui Borza, dar care nu-i este specifică acestuia: ideea de culme ”impresionantă ca înfățișare” care să ”genereze o normală venerație pentru legendarul munte sfânt al strămoșilor”. Este vorba de o deducție a lui Pârvan, de negăsit în sursele antice și căreia îi poate fi contrapusă teoria, tot deductivă, a ”Muntelui ascuns”, spațiul tabu teoretizat de Sadoveanu. Înclinăm spre a doua variantă, care are suportul Tradiției.
După cum era de așteptat, referințele bucegiste grupează erori majore. N. Densușianu considera Bucegii muntele sacru al pelasgilor (de altfel, majoritatea contribuției lui se referă la Imperiul Pelasg, nicidecum la daci; Dacia din titlu desemnează un teritoriu georgrafic). Densușianu face o singură referință la Bucegi = Cogaionon, într-o minoră notă de subsol, care pare a indica urma reziduală a unei teorii abandonate rapid de autor. De altfel este greu de presupus că Zalmoxis (nu Zamolxis!) ar fi reușit să-și impună noul cult în acest spațiu a cărui sacralitate, în teoria lui Densușianu, depășea cu (foarte) mult zona dacică.
Și referința la basorelieful de la Omu este în parte eronată. Distruigerea a survenit de la vechiul (primul) adăpost și nu de la cabana meteo, mult ulterioră. Iar Vlahuță se referă strict la stânca principală, existentă și astăzi, neschimbată.
Surprinde (sau nu!) lipsa oricărei referințe la domnișoara Cristiana Pănculescu. Nu este o întâmplare; ea s-a decredibilizat complet prin amestecul haotic de contribuții valoroase și idei delirante care-o caracterizează. Foarte puțini protocroniști au rezonat cu amestecul de -isme (hinduisme, yogisme) care-o caracterizează pe autoare.
Dragomir avansează o teorie atribuită de unii, în fals, poetului Ion Gheorghe:
”Toate considerentele converg spre o justificare a identificării sacrului Cogaionon ca putând fi oricare dintre apropiatele piscuri (cu precădere semețe) aflate în preajma respectivelor populații montane la fel cum și astăzi credincioșii consideră Casa Domnului ca fiind cea mai apropiată dintre bisericile din preajma locuinței”.
Este un compromis rezonabil: de vreme ce informațiile din sursele antice NU permit identificarea propriu-zisă a Cogaiononului și fiecare propune altă locație, cum printre aceștia există prieteni care nu trebuiau deranjați sau contraziși, hai să nu mai fie undeva, să fie peste tot. Este confuzia dintre Mecca și moscheie – este foarte posibil ca înălțimile de proximitate să fi servit ca locuri de cult; este complet improbabil să fi existat mai multe Cogaionon-uri.
***
Una peste alta, am insistat pe trăsăturile negative ale textului. Ceea ce nu înseamnă nici pe departe că-i neglijăm importanța. Este un primer bun, dar mai e mult până departe.