Există o atracție, reală și nu tocmai ușor de explicat, față de vestigii (oseminte, diverse construcții sau obiecte supradimensionate) care indică, ipotetic, existența în vechime a uriașilor.
Alesandru Dinga surprinde în ”Familia” (nr. 30/1888, pg. 342-343) o categorie de perpetuatori interesați ai mitului – moraliștii:
”In fiece epocă se vĕd autori moralişci tratând generaţinunea actuală de rasă degenerată.
Din fericire pentru noi, ca in tóté timpurile şi la tóté epocele, s’au acusat de degenerare generaţiunea esistentă şi s’au pretins că generaţiunile anteriore erau mai fórte, mai mari, mai viguróse.
Homer, sûnt 2800 de ani, se plângea deja de degenercenţa ómenilor in timpul seu. Ceea ce făcù mai târḑiu ca Juvenal să ḑică (Satira 15): «Décă acésta plângere asupra speciei umane erá fundată, de mult timp ómenii n’ar fi decât nişte nenorociţi pitici». Dar faptele sûnt in complect desacord cu acésta opiniune, că cei vechi erau de o talie superióră poporaţiunilor moderne; cu atât ne redicăm in trecut, cu atâta vedem numeróse probe contra aceste idei eronate”.
Urmând acest fir explicativ, mitologia urieșească a fost subprodusul întreținut voluntar al unei agende moraliste. Cuplat fără doar și poate la o formă de cult al strămoșilor care a idealizat trecutul ca ”Epocă de Aur” a umanității.
***
O povestioară instructivă:
Scârbit de zecile de comentarii de tip ”recunoștință” și ”respect” care însoțesc invariabil fabulațiile unor analfabeți/e, îi propun lui (fără nume, persoane grele) să împingă o goangă crâncenă, să muște ”inițiații” din momeală până-și rup botul în cârligele de rufe.
Scenariul suna cam așa:
Alexandru Odobescu, părintele arheologiei în România, ar fi descoperit niște morminte de uriași. O adevărată necropolă, cu zeci de schelete. Dorind să-și păstreze reputația academică, dar probabil și datorită unor afilieri oculte, a hotărât să tainuiască descoperirea. Și cum tăică-său, Ioan Odobescu, era colonel, a cerut sprijinul Armatei. Astfel s-a înființat un mic birou special, destinat depozitării și pazei lor într-un mic oraș de provincie.
În 1895, facțiuni masonice ostile prind parțial firul afacerii și-l execută pe Odobescu, mascând crima în sinucidere. Pus în gardă de evenimente, maiorul X mută locația într-o garnizoană de lângă Capitală și mărește organigrama Biroului unde, cu timpul, se vor centraliza și alte descoperiri similare. La nivelul anului 1989, documente din arhiva B estimau că UM… gestiona cel mai mare depozit de oase de scheleți din Europa și prognozau că spațiul de depozitare va trebui în câțiva ani suplimentat.
Mai erau și alte elemente de credibilizare, dar în mare asta era povestea: că de la Odobescu încoace, când se găsesc uriași în România, ajung într-un depozit secret al Armatei, devenit în timp neîncăpător, și că masonii sunt geană să fure marfa. Din păcate, n-a fost cu finalizare.
Nu mică mi-a fost însă mirarea când, după doi ani, doi ani jumate, persoana îmi transmite pe un ton misterios că a aflat o chestiune foarte importantă. Și-mi spune de-a fir a păr povestea, înzorzonată încă cu detalii pe care nici nu le gândisem. Plus indicativul unității. Am făcut ochii mari, am înghițit în sec, nici măcar un Bre, las-o-n sânge, n-am zis.
Așa se nasc și circulă narațiunile cu oase de uriaș. Când le mai auziți, și sigur le veți mai auzi, amintiți-vă de cele de mai sus.