În ”Cultura” (nr. 24(580)/22.06.2017, pg. 13), Cezar Petre Buiumaci de la Muzeul Municipiului București semnează articolul ”Bucureștii materialelor provizorii și ai ideologiilor perisabile”. Titlul este corect, deși noi am fi folosit mai degrabă ”memoriei”, ”și ai memoriei perisabile”. Pentru că mai presus de ideologii efemere, perisabilitatea memoriei colective este cât se poate de specifică românilor în general și bucureștenilor în particular.
Înainte de a elabora, este nevoie de un mic ocol explicativ. Istoria nu este o dogmă, iar corpusul cunoașterii istorice este fluid; se modifică pe măsură ce apar date noi, ca în orice știință. La rândul lor, raportându-se la cunoașterea de la un moment dat, istoricii pot greși punctual, desigur fără vreo intenție malițioasă. Astfel de erori ar avea o circulație limitată dacă unii și alții ar avea obiceiul să verifice ceea ce multiplică. Că nu se întâmplă așa, nu poate fi reținut emitentului de bună credință.
Buiumaci creditează ”statuia” România deliverată (1848) ca ”prima statuie de for public din Principate”. Dezvelită în Curtea Vorniciei la 23 iunie 1848, va fi demolată după doar câteva zile la porunca caimacamului Emanoil Băleanu. ”Viața”-i efemeră a fost dublată de natura provizorie: în fapt, era vorba de un modelaj de gips, încropit de Dumnezeu știe cine după schițele pictorului pașoptist Constantin Daniel Rosenthal. Mult timp, detaliile sale au fost cunoscute doar din descrierea făcută de C.A. Rosetti în ”Pruncul român” și din imaginea fragmentară prinsă de Theodor Aman în acuarela ”Dezrobirea țiganilor”. De-abia în 1975 Remus Georgescu descoperă o schiță completă într-un ziar german din 1849.
În ceea ce ne privește, atribuim această distincție – ”prima statuie de for public din Principate” – altei statui, ”Omul de piatră”, Neptun sau Zeul Apei, cum doriți să-i spuneți, plasată în epocă în Cișmigiu, grădină publică. Corespunde definiției oficiale: ”Monumentele de For Public sunt bunuri imobile, lucrări de artă plastică, artă monumentală, construcții sau amenajări neutilitare, având caracter decorativ, comemorativ și de semnal, amplasate în spații publice, într-o zonă de protecție, pe terenuri aflate în domeniul public sau privat al statului ori al unităților administrativ-teritoriale”.
Mai mult chiar, corespunde și unei legi nescrise: s-a întipărit în conștiința bucureștenilor ca o prezență familială, ca un bun pubic dacă nu este cumva forțat atributul.
Buiumaci leagă România deliverată de pietrarul Oliva – ”realizată de sculptorul Felipe Oliva după un desen de Constantin Daniel Rosenthal” -, implicat și în afacerea statuii lui Neptun, la care ne refeream mai sus. Oliva nu are însă nicio treabă cu statuia lui Rosenthal, sau mai exact, nu există niciun element de susținere, adică tot aia. Dl. Buiumaci ne-a recunoscut, onorabil, această eroare care din păcate circulă prin presă și pe Internet, preluată cum ziceam, fără a fi chestionată.
Jurnaliștilor nu le poți reproșa prea multe, că acolo unde nu e, nici Dumnezeu nu cere. Alta este situația cu Emanuel Bădescu, istoric și bibliotecar la Cabinetul de Stampe al Bibliotecii Academiei Române. Omul este ce trebuie, dar câteodată scrie chestii:
”mahalaua Popa Tatu, în apropierea gropii cu nisip – Groapa lui Neptun – ce-i aparţinuse sculptorului Felippe Oliva, autorul celor doi Atlaşi din Cişmigiu şi al Statuii Libertăţii de la 1848 (s.n.), executată după desenul lui Constantin Daniel Rosenthal, nu întâmplător actuala stradă M. Vulcănescu numindu-se atunci Uliţa Sculpturii” (aici).
Fragmentul de mai sus este un veritabil festival de date false și interpretări eronate. Nu insistăm!
În același articol din ”Cultura”, Buiumaci preia din George Potra (”Din Bucureștii de ieri”, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1990, vol. I, pg. 503) o informație falsă:
”Lupoiaca va fi mutată din Parcul Carol în partea superioară a esplanadei Mitropoliei, apoi la baza acesteia, de unde va ajunge în Piaţa Sfântul Gheorghe, unde a înlocuit o statuie ce îl reprezenta probabil pe Ovidiu (s.n.)…” . O fi fost pagina 13, cu ghinion!
De remarcat prezența de spirit care a introdus acel ”probabil”. Pentru că statuia cu pricina e de femeie și nu avem date că Ovidiu, poetul Ovidiu, era trans. Am lămurit problema aici (cu statuia, nu cu genul fluid al poetului exilat la Tomis).
Pe final, repetăm îndemnul de a verifica orice informație pe care-o considerați utilă, indiferent de autoritatea emitentului, care poate greși, cu voie sau fără de voie.