Practica baghetei divinatorii oscilante poartă în engleză denumirea de ”dowsing”. În română este îndeobşte tradusă prin ”radiestezie”, termen echivalent aproximativ şi parţial eronat. Radiestezia este de fapt o dezvoltare modernă a dowsingului, folosind un aparat teoretic diferit şi un instrumentar infinit mai bogat decât înaintaşul ei.
”Dowsing” nu este o practică specifică New-Age, în schimb prezentarea și popularizarea sa urmează scheme specifice mișcării amintite. Este vorba şi de încercarea de a manipula sursele, pentru a i se ”documenta” o mare vechime. În termeni academici – de ”reinventare a tradiţiei”.
Prezentăm în continuare trei asfel de mistificări, care au făcut şi mai fac încă epocă şi în România.
Dowsing în Tassili? Cu peste 15.000 petroglife (picturi şi incizii) documentate până în prezent, Parcul Național Tassili n’Ajjer (Algeria) este unul din cele mai mari şi mai bogate situri de artă neolitică. Afirmaţia recurentă a unor autori (printre care ”nume grele”) conform căreia unele petroglife din Tassili ilustrează scene de dowsing, indicând o vechime multi-milenară a acestei practici nu spune în sine nimic. Nu se citează nici un indicativ de catalog, nici denumiri (atunci când există), nici dovezi fotografice (în afară de una) care să sprijine afirmaţia.
Nu ştim cum se face că singura poză oferită ca dovadă este cea a Arcaşilor din Tin Aboteka (una dintre cele mai mari din zonă, cu o înălțime de 1.8 metri). Marele Arcaş ţine în mâini un arc şi o săgeată, fotografia e clară şi denumirea la fel. Cum s-o practica dowsing-ul cu arc şi săgeţi, asta nu ştim.
Dacă populaţiile din Tassili ar fi practicat dowsing-ul, desigur că incidența reprezentărilor ar trebui să fie destul de mare. Nu ne-ar mira prea mult ca bumeranguri, pluguri neolitice, frâie de atelaj să fie în viitor considerate tot atâtea dovezi ale utilizării neolitice a cumpenei fântânarului.
Din generozitate prefăcută, sugerăm o nouă sursă: este vorba de Doamna neagră (La Dame Noir) din regiunea Sefar. Că în mâini ține de fapt un bumerang, n-o să-i deranjeze prea mult pe adepții plasării dowsing-ului în negura istoriei.
Dintr-o scrupulozitate excesivă, l-am contactat pe cercetătorul profesor universitar Jean-Loïc Le Quellec. Cine este și cu ce se ocupă Jean-Loïc Le Quellec poate fi găsit ușor pe Internet, expertiza sa fiind incontestabilă și prețuită în lumea academică. Răspunsul său: ”I am not aware of any Tassilian painting on dowsing techniques”. Fără alte comentarii.
Sinagoga Beth Alfa – Israel. The British Society of Dowsers oferă un material repetat la nesfârşit pe Internet, din care cităm fragmente referitoare la antichitatea practicii: ”Trebuie să ne bazăm pe ilustrații și cuvântul scris pentru dovezi ale practicării dowsing-ului. Podeaua mozaicată din vechea sinagoga de la Bet Alfa, din Valea Jezreel, Israel, conține un zodiac cu o figură aflată sub semnul Vărsătorului care ține, ceea ce ar putea foarte bine fi o baghetă bifurcată de dowsing” (sursa).
Da, să ne bazăm pe ilustraţii, dar să nu le interpretăm după propria voie. Să le înţelegem în spiritul lor, nu cum vrea bagheta noastră.
Sinagoga Beth Alfa din Israel, datează din sec. VI, şi este marcată de influenţa elenistică. După cum se poate vedea şi în ilustraţii, figura Vărsătorului ţine în mână o cupă răsturnată, de altfel o ilustrare tipică a zodiei. A interpreta cupa cu o furcă de dowsing este sinonim cu a zice că figura Fecioarei de pe acelaşi mozaic zodiacal ţine mâinile pe burtă pentru a-şi proteja sarcina. De altfel, să oferim o ilustraţie care demonstrează persistenţa reprezentării Vărsătorului (Hygins – ”Poeticon astronomicon”, 1482):
Observăm în registrul inferior chiar aceeaşi suprafaţă circulară care primeşte apa, la fel ca şi în sinagoga din Israel.
Împăratul legendar Yu – China. Aceeași sursă, The British Society of Dowsers, mai indică o probă ”materială” a antichității dowsing-ului: ”Un basorelief din provincia Shantung, China ni-l arată pe Yu, un «maestru al științei pământului și în acele domeniile care privesc venele de apă și izvoare». Figura ține un instrument bifurcat, asemănător unui diapazon”.
Citatea maestrului Yu este de-a dreptul haioasă. ”Maestrul” Yu este de fapt Yu cel Mare, primul conducător legendar al Chinei şi întemeietor al dinastiei Xia. Însemnătatea sa pentru istoria Chinei este înţeleasă şi prin atributul ”cel Mare”, destul de rar folosit. Pionier al construcţiilor hidrotehnice pentru limitarea inundațiilor în China antică, Yu este cel mai adesea reprezentat cu acel instrument care le-a atras atenţia dowserilor.
Numai că este vorba de o unealtă agricolă de săpat şi o armă în acelaşi timp, nu o furcă de radbomant. Priza nefirească pentru o cumpănă a fântânarului, dar şi mânerul (coada) lungă ar fi trebuit să-i alarmeze pe cei care pretindeau o oarecare asemănare cu bagheta divinatorie.
Configuraţia Spadei Yu, asemănătoare în partea inferioară cu forma monedelor Pu este prea cunoscută de sinologi pentru a mai insista.
Întrebări fără răspuns. Astfel de exemple ar putea constitui doar o temă de gaguri printre cunoscători dacă nu ar fi fost preluate (şi implicit susţinute) de persoane respectate în domeniul lor de activitate, profesionişti în adevăratul sens al cuvântului. De exemplu, nimeni nu poate afirma despre Constantin Cojocaru – intrat într-un nemeritat con de umbră – că nu ştie cu ce se ”mănâncă” radiestezia. Domnia sa a dezvoltat radiestezia în România şi sub aspect teoretic şi sub aspect practic. Prin tot ce a făcut putem spune că a iniţiat o şcoală de radiestezie. Şi totuşi, aparent inexplicabil, Maestrul Yu apare în cărţile lui Constantin Cojocaru. Putem doar specula pe marginea acestei prezenţe, care nu afectează decât prea puţin calitatea deosebită per ansamblu a lucrărilor sale.