J. B.Necromancer K003

Titlu alternativ: Dosarele X ale MISA – Cum se jucau Dan Bozaru şi Claudiu Trandafir de-a Scully şi Mulder prin pădurile Moldovei.

Câteva date despre vector. Săptămânalul ”Monitorul Expres” a apărut în perioada februarie 1993 – octombrie1994. Redacţia era la Iaşi (str. Smârdan, nr. 5; acum e sediul unei publicaţii care a preluat masiv din vechea redacţie a ”Monitorului”), iar difuzarea naţională. Redactor Şef: Ovidiu Şimonca. Apare ca director Cezar Caluschi.

În aprilie 1994, ”Monitorul expres” (An II, nr. 14 (62)/ aprilie 1994, pg. 5) publica un articol cu titlul: ”Dispariţii misterioase în pădurea de pe Tulburea”. El se poate constitui în backgroundul evenimentelor care au urmat:

 

Monitorul expres (An II, nr. 14 (62)/aprilie 1994, pg. 5)

Dispariții mistrioase în pădurea de pe Tulburea

Dan Fodor

Într-o pădure de lângă Bacău se află un loc unde dispar oameni. Cei dispăruți se trezesc instantaneu la câțiva kilometri distanță, buimăciți, fără a-și da seama ce s-a întâmplat.

Pe dealul Tulburea de lângă satul Buda-Blăgești (județul Bacău) se petrec frecvent fenomene misterioase care au băgat în sperieți generații întregi de localnici. Aproape toți cei care au încercat să sape în locul numit «la comoară», în căutarea unui enigmatic cufăr plin cu aur, îngropat pe vremea turcilor, s-au trezit teleportați (teleportare sau transfer instantaneu la distanță, fenomen paranormal) la câțiva kilometri depărtare, de cele mai multe ori pe malul Bistriței. Alți căutători ai comorii au fost fugăriți de umbre întunecate ori și-au pierdut mințile și au devenit ființe rătăcitoare prin pădurile din zonă. De când a fost teleportat un întreg pluton (30 de soldați), nimeni nu a mai îndrăznit să caute comoara. «Dacă nici Armata nu a reușit să scoată comoara din adâncuri, înseamnă că mare e puterea diavolului care o are în pază» – spun sătenii care cu greu se încumetă să vorbească despre taina comorii.

Acolo nu-i lucru curat. În Buda-Blăgești, sătenii discută adesea despre comoară. Își amintesc nenumăratele întâmplări șocante care au tulburat liniștea satului. La un pahar de vin, câte unul, mai fălos, se laudă în gura mare că el o să sape la comoară. Râd toți, râde și el, ca de o glumă bună, pentru că nimeni nu mai are curajul să scormonească în măruntaiele dealului după aur. Tot satul știe că acei care au încercat au încurcat-o amarnic, deoarece cu blestemul comorii nu-i de glumit.

De obicei, când un sat sau o zonă mai largă este bântuită de vreo legendă sau de superstiții, se găsesc câțiva docți prin partea locului care să afirme sus și tare că întâmplările misterioase sau legendele sunt simple fantasmagorii scornite de babe în jurul focului. De regulă, materialiștii localnici spun că numai cei slabi de minte cred în asemenea legende care nu trebuiesc luate în seamă. Cam în fiecare sat poți găsi unul sau mai mulți sceptici din ăștia, însă în comuna Blăgești nu am întâlnit pe nimeni care să nege autenticitatea celor petrecute la comoară. Cei mai sceptici localnici se chinuie să găsească o explicație fizică a fenomenelor de teleportare, ori a flăcărilor care se zăresc în unele nopți dansând pe comoară, de a căror existență nu se îndoiesc. Nu reușesc, dar asta nu îi face să spună că «la comoară» este o simplă superstiție. Pentru că prea multe lucruri s-au întâmplat. Lucruri pe care unii le-au simțit pe propria piele.

După ce trec de crâșma «Ninja S.R.L.», cineva mă îndrumă spre casa directorului. Emanuel Pușcalău este profesor de geografie, directorul școlii Buda-Blăgești și, în același timp, un gospodar recunoscut ca atare de tot satul. Din discuțiile purtate îmi dau seama că este un om serios, cu picioarele pe pământ, care nu poate fi influențat de superstiții nefondate.

El spune că Blăgeștiul s-a aflat frecvent în obiectivul arheologilor. Aceștia au descoperit în apropierea satului o așezare din paleolitic și alte urme de așezări vechi. Au fost dezgropate obiecte vechi și monede de argint. Monede au mai găsit pe dealuri și sătenii.De argint și de aur. Cu zece ani în urmă, un profesor a observat că elevii joacă rișca în curtea școlii cu dinari imperiali romani de argint. Au aflat și alți profesori, și primăria… În câteva zile a venit Securitatea în sat și a început să scotocească prin casele oamenilor. Securiștii au confiscat o grămadă de monede vechi de aur și argint. Unii săteni aveau ulcele întregi pline cu arginți. Le găsiseră pe dealuri, prin pădure, însă tot satul e conștient că descoperirile făcute de către arheologi, sau de către unii țărani mai norocoși, sunt total nesemnificative fațî de grămada de aur pe care turcii au îngropat-o «la comoară», pe dealul Tulburea. Dealul își trage denumirea de la vorba bătrânilor: «s-au tulburat vremurile», vorbă pe care aceștia o rosteau atunci când turcii intrau pe valea Bistriței. Invadatorii urcau pe deal pentru a avea o imagine strategică, de panoramă, asupra satelor din jur. Sătenii afirmă că aurul turcilor ar fi păzit de blesteme tainice și de duhuri necurate. Unii, mai curajoși, au încercat totuși să scoată aurul la lumină. Dar au încurcat-o strajnic. Directorul școlii spune că totul pare, la prima vedere, o legendă, dar adaugă imediat: «prea s-au întâmplat multe… acolo este ceva».

Pe deal existau câteva canale verticale, pietruite, și deosebit de adânci. Sătenii se cam feresc să vorbească străinilor despre comoară. Unii nu vor să scoată un cuvânt, alții îngână două-trei vorbe, după care pleacă, sub pretext că au o grămadă de treabă la câmp, la animale, în gospodărie. Chiar și cei care accesptă dialogul, discută cu reținere, de parcă ar mai fi de față un martor nevăzut, misterios, care într-o zi le va cere socoteală pentru cele destăinuite. Sătenii care totuși povestesc despre întâmplările de pe dealul Tulburea spun aceleași lucruri cu toții, de parcă ar fi înțeleși între ei. Ori, e imposibil să se fi înțeles între ei, deoarece între gospodăriile lor erau distanțe destul de mari și, în plus, nici nu aveau de unde să știe că un străin avea să-i întrebe deodată despre comoara care le-a marcat întreaga existență.

Catinca Pușcalău (73 ani) îmi povestește că, pe dealul Tulburea, lângă locul comorii, erau o grămadă de guri de canal pietruite. Nu se știe cine le-a făcut și nici unde duceau, pentru că nimeni nu a avut curajul să pătrundă în ele. Copiii din ssat aruncau cu pietre în găuri, fiindcă se auzea un zgomot lung, amplificat, de parcă s-ar fi rostogolit butoaie goale. Mulți săteni bătrâni își amintesc că au aruncat și ei cu bolovani în canalele misterioase. Între timp, găurile au fost înfundate cu pământ, dar ar fi necesare numai câteva pene de hârleț pentru a le scoate din nou la lumină. «Toți copiii din sat aruncau cu pietre în găuri, și eu am aruncat, dar nimeni nu rămânea acolo pe înserat», îmi spune Eugen Cârnu (86 ani), cel mai bătrân om din sat. Uneori, de Paște sau de Anul Nou, Eugen Cârnu privește spre dealul Tulburea, pentru a vedea cum arde comoara. În acele nopți, din comoară iese o flacără înaltă, albăstruie. Unii susțin că flacăra apare în fiecare an, alții spun că fenomenul ar fi mai rar. Cea mai mare parte a sătenilor din Buda au observat, cel puțin o dată, flacăra comorii. Unii încearcă o explicație fizică, alții vorbesc de duhuri, existența flăcării nu este însă contestată de nimeni. Sătenii susțin că în unii ani flacăra luminează noaptea de parcă ar fi ziuă. Catinca Pușcalău îmi spune că mulți au săpat «la comoară» și s-au trezit pe malul Bistriței. Îi spun, în glumă, că voi săpa și eu; îmi recomandă să mai aștept până se încălzește vremea. «De ce?», întreb. Bătrâna îmi răspunde că au fost câteva cazuri în care temerarii căutători nu s-au trezit pe malul Bistriței, cum se întâmplă de obicei, ci chiar în apa râului. Ori acum, în aprilie, apa Bistriței e cam rece.

Căutătorii comorii au dispărut în mod misterios. De veacuri, în inimile sătenilor cu nervii tari s-a dat o luptă crâncenă între dorința de a pune mâna pe fabulosul tezaur din adâncuri. Unii localnici nu au rezistat chemării aurului, s-au încrâncenat și, cu mâna pe hârleț, au plecat să sape «la comoară». Toți căutătorii comorii susțin că, la un moment dat, în timp ce sapă, în minte le răsună o voce venită parcă de pe alt tărâm. Când își amintesc de treaba asta, temerarii căutători își fac câte o cruce adâncă și spun că nu or să mai sape niciodată, fiindcă acolo e diavolul, care răpește sufletele și mută oamenii. «Cum adică mută oamenii?», au fost întrebați sătenii, la care cei interpelați au declarat că toți cei care au săpat în toiul nopții, în secret, ca să nu-i vadă satul, s-au trezit la câțiva kilometri buni de locul unde se apucaseră de săpat.

Odată, Simion Ferică și-a luat inima în dinți și un hârleț sub braț și a plecat să sape, ca să scoată la lumină comoara. A săpat un timp, apoi s-a dezmeticit brusc pe malul Bistriței, cu hârlețul lângă el. Nu i-a mai trebuit comoară toată viața lui. Un neam de-al lui, Vasile Ferică, l-a luat în râs când a auzit că s-a trezit pe malul Bistriței și i-a spus că ar fi băut cam mult rachiu. Mai mult, Vasile Ferică, a luat el însuși o cazma și s-a dus la comoară. Din câte a povestit reiese că, la scurt timp după ce s-a apucat de scormonit, din pământ a ieșit un taur negru, uriaș, care l-a fugărit peste deal. Vasile a ajuns în sat gâfâind, cu hainele rupte și cu o expresie de groază întipărită pe figură. Preotul satului l-a pus să povestească oamenilor duminica, în biserică, pățania prin care tocmai trecuse din cauza iubirii de aur. Nici Vasile nu a mai călcat vreodată pe la dealul comorii. Și pentru alți căutători faptele s-au repetat: de cum începeau să sape, se trezeau teleportați pe malul Bistriței, ori apărea din pământ namila de taur care îi fugărea de nu mai erau oameni. Însă puteau să o pățească și mai rău, așa cum s-a întâmplat cu un țăran dintr-un sat învecinat (Racova), care, mânat de faima comorii, venise să-și încerce norocul. Localnicii afirmă că acesta a fost «schimonosit» de către draci, care i-au luat și mințile, transformându-l într-o ființă hidoasă care aleargă aiurea prin pădure. Țăranii l-au numit «Nălucul» și o bună perioadă de timp nimeni nu a mai îndrăznit să sape după aurul turcilor.

Dorința îmbogăâirii i-a mânat din nou pe săteni să caute comoara: Ion Dumitru (zis Ion a lu Tonea) a înșfăcat hârlețul și a pornit cu pași mari spre dealul comorii. Cum s-a apucat să sape, întunericul a coborât peste el și, într-o clipită, s-a trezit drept pe linia ferată, la câțiva kilometri depărtare de dealul Tulburea. Sătenii spun că Ion a lu Tonea a avut un curaj nebun, fiindcă s-a mai dus o dată să sape după comoară. De astă dată, din pământ au ieșit niște ființe întunecoase, care l-au fugărit de era gata să-și dea sufletul. A scăpat și a povestit și el întâmplarea în biserică, să fie învățătură de minte pentru tot satul.

O stranie întâmplare. Majoritatea sătenilor se feresc să vorbească despre cea mai stranie întâmplare petrecută vreodată la comoară.

După multe insistențe, unii au acceptat totuși să spargă zidul tăcerii: într-o dimineață și-a făcut apariția în sat un pluton de 30 de soldați, însoțiți de un locotenent. Aveau hârlețe, târnăcoape și lopeți și au urcat dealul Tulburea. S-au oprit la comoară, unde au început cu toții să sape. Țăranii care îmi povestesc întâmplarea par a fi înfricoșați, dar continuă: la un moment dat au dispărut toți militarii, pentru a reapare, în aceeași clipă, pe malul Bistriței. Ce s-a întâmplat cu soldații pe urmă, nu poate nimeni să spună. Cert este că de atunci nici un localnic nu a mai avut curajul să scormonească tainele comorii. «Sau, chiar dacă a mai căutat-o cineva, nu a spus nimănui ce i s-a întâmplat», îmi zice Eugen Cârnu, cel mai bătrân om din sat, în timp ce mă privește ciudat, de parcă mi-ar ascunde ceva.

Am fost și eu la comoară. Ulița care duce spre dealul Tulburea, unde se găsește locul comorii, pornește de lângă casa profesoarei de franceză Constanța Vâlsan. O rog pe doamna profesoară să-mi găsească un tânăr din partea locului, care să mă conducă exact la locul care a băgat în sperieți un sat întreg. «Căline, strigă profesoara după un puști care umbla pe uliță, du-l pe domnu redactor până la comoară». Călin a încremenit pe loc, apoi a început să vorbească speriat, fără să mai țină cont de relația profesor-elev: «Nu, doamna profesoară, eu acolo nu mă duc… ce, îs nebun? Să mă fugărească necurații ca pe Ion a lu Tonea?!». Călin era efectiv îngrozit. Cu ajutorul profesoarei se reușește încropirea unei echipe, formată din patru persoane. Mă însoțesc Sebi (16 ani), Vlaicu (17 ani) și Călin, puștiul speriat.

Pornim pe ulița laterală, care duce peste deal, și imediat după cârciuma «Veselia S.R.L.» ajungem lângă o livadă de meri. La urcatul dealului, Călin a rămas câțiva metri în urmă, sub pretextul că e cam obosit. Sebi povestește încruntat despre Ion a lu Tonea, despre Năluc, despre Ferică, lucruri pe care le știam deja din sat. Vlaicu pare mai destins decât ceilalți, de parcă mirajul comorii nu l-ar speria. Cu cât ne apropiem mai mult de vârful dealului, unde este și marginea pădurii, Sebi devine tot mai încruntat, iar Călin speriat, tresare la cel mai mic zgomot care se aude dinspre pădure, gata să o apuce la fugă spre sat.

După ce mai mergem puțin pe marginea pădurii, Sebi se oprește, apoi întinde mâna și spune, arătând o adâncitură ciudată: «aici este la comoară». Adâncitura, un fel de groapă mare în care nu crește nici un fel de vegetație, este situată chiar la marginea pădurii, lângă un grohotiș abrupt. În mod logic, un asemenea loc nu ar trebui să existe din punct de vedere geografic: aluviunile duse de ploi ar trebui să acopere groapa în scurt timp. Sătenii m-au asigurat însă că groapa a rămas la fel din vremuri vechi. Peisajul este într-adevăr foarte straniu, predestinat parcă pentru mister și gânduri spăimoase. Pământul din groapă este foarte afânat, acoperit cu un strat gros de frunze. Zăresc prin pădure un sătean care aduna surcele: spune că se numește Neculai Nistor și are 82 de ani. Pentru confirmare, îl întreb unde este ”la comoară”. Îmi arată același loc ca și Sebi. Neculai Nistor zice că nu a săpat «la comoară», dar a văzut cu ochii lui flăcările drăcești.

Îi dau bună ziua și mă îndrept spre colegii de urcuș. Sebi scormonea cu un băț gros prin pământul afânat de pe fundul gropii. A aruncat bățul, m-a privit sfidător și cu o voce care nu părea a lui, mi-a spus: «Eu o să sap cândva aici, la comoară»”.

***

În episodul viitor, apare echipa de şoc Bozaru1-Trandafir. Trio-ul îl vom reîntâlni şi în cazul dispariţiilor din Munţii Buzăului, şi (deşi nu explicit) în Golful francez, la nudiști, la Costineşti.

Notă: 1Am încercat de ceva (mai mult) timp, prin diferite canale să obţinem un drept la replică din partea lui Bozaru Dan. Linişte totală!

Episoade I-II, II, II-III

4 comentarii

  1. Cea mai tare scena e aia in care aia 2 mediteaza sa nu fie teleportati apoi dupa ce „exorcizează” spiritu malefic sapa si gasesc o sticla. Pe moment am crezut ca e lampa lui Aladin, dar am aflat ca e sticla de bautura. Extrem de utila si concluzia autorului> poate un alt cautator s-a racorit cu licori bahice. Concluzia mea o Feteasca Neagra alunga dracii la fel ca postura lotusului si daca te apuci si de lălăit, obţii acelaşi efect ca si cu „mantra”. În urma unor experiente proprii am descoperit ce-i drept că o sticla de vin iti largeste semnificativ campul de constiinta. Cei drept, dupa incercari repetate, ti-l si restrânge dramatic.

  2. @niu – În urma unor experiente proprii am descoperit ce-i drept că o sticla de vin iti largeste semnificativ campul de constiinta. Cei drept, dupa incercari repetate, ti-l si restrânge dramatic.
    Îţi întăresc spusele, şi experienţa mea a dus tot acolo. Mai ştiu şi pe alţii.
    PS: Comentariul ăsta cred era la Ep. II, însă tu l-ai legat greşit de postul ăsta, şi eu, habarnist, habar n-am cum se poate muta.

  3. Interesant este ca fiecare victima isi umple dupa aia „timpul pierdut” cu fantasmagorii aberante pentru ca nu poate procesa ce sa intamplat defapt.. asa ajung sa povesteasca oamenii despre copaci vorbitori din lord of the rings, ufo abductions (anal probing daca inca ii ustura curu), intalniri cu sfinti… fiecare fiind inspirat din cultura personala. Din pacate adevarul obiectiv este doar unul.

  4. @ObiWan Încep să cred că pricep unde baţi tu: Există un motiv (în sensul clasificării lui Stith Thompson) al „timpului lipsă”, transcultural şi persistent în timp. Pe principiul fricii de vid, oamenii (subiecţii dar şi comentatorii) generează explicaţii inspirate de „cultura personală”. Aş adauga și o condiţionare socială şi culturală. E ok, însă ce generează fenomenul iniţial?
    În altă ordine de idei, e o carte: Paul Deane – Sex şi Paranormal (Ed. Runa, 2006), care explică astfel de experienţe, inclusiv timpul lipsă, pe bază de halucinaţii (deşi mecanismele halucinatorii nu sunt cunoscute atât e bine pe cât se crede).

Comments are closed.