Tăblițele ”de la Sinaia”

În broșura1 sa dedicată subiectului, Aurel Ionescu reușește să ofere publicului cea mai abjectă și tendențioasă punere în scenă de până acum. Nu știm ce pregătire2 are dl. Ionescu sau dacă are vreuna. Noi i-am citit opera via spec. telecom. Luca Manta, care-și împănase exemplarul cu nesfârșite interogații: ”de unde?”, ”sursa?”, ”cine?” etc, semn că Ionescu este mai degrabă un părerist sentențios decât vreun pui de cercetător mioritic. Am putea spune că textul este străbătut cap-coadă de un fior de misticism securistoid, însă aveau și securiștii demnitatea lor. Puțină, câtă era. Ăsta n-are de nici unele!

Scenariul lui: la construcția Peleșului s-a descoperit un bogat tezaur monetar și 514 plăci de aur. Acestea au fost depozitate inițial la Mănăstirea Sinaia, unde s-au făcut și niște copii de plumb. După terminarea lucrărilor la castel, sunt depozitate aici plăcile de mai mici dimensiuni, din care Carol II își va însuși după abdicare peste 200 piese de aur. Copiile de plumb ajung după inventarierea bunurilor de la Peleș (1948) la Institutul Pârvan (IAB) din București. Plăcile mari sunt depozitate de Carol I la Curtea de Argeș, unde vor fi predate de Regele Mihai sovieticilor în septembrie 1944:

Biserica ortodoxă şi-a adus aportul la tăinuirea plăcilor, găzduindu-le în prima faza în Mănăstirea Sinaia, apoi oferind pentru tăinuire o incintă subterană de la Biserica Sân Nicoară de la Curtea de Argeş”.

Suntem tentați să credem că Aurel Ionescu este victima beletristicii lui Sven Hassel, ”Monte Cassino” mai exact. La Sân Nicoară sunt ruinele unei biserici; un spațiu impropriu amenajării unui depozit protejat. Legenda amintește existența unui tunel de comunicare, căutat în mai multe rânduri de arheologi și rămas neidentificat. Chiar și în eventualitatea existenței acestui subteran, rolul lui era de cale de comunicare, fără a avea configurația necesară unei stocări de lungă durată.

Lucreţiu Pătrăscanu, întors de la Moscova după semnarea armistiţiului din 12.09.1944, a transmis lui Mihai, conducător al României ocupate prin actul său de capitulare necondiţionată, cererea lui Stalin de a-i fi trimise la Moscova plăcile din Tezaurul de la Sinaia, neincluse Tezaurului României, trimis la Moscova în 1917. Eliminarea lui Pătrăşcanu a devenit iminentă. (…) Imediat, a dat ordin ca la 14 septembrie 1944 să fie predate generalului Susaicov plăcile mari, tăinuite şi păzite de jandarmi înarmaţi la Biserica Sân Nicoară din Curtea de Argeş, spaţiu aparţinător Bisericii Ortodoxe Române, cu paza înarmată din partea jandarmilor din Argeş. Ordinul nu a fost înscris în registrul actelor emise de Casa regală, dar a cerut prefectului de Argeş să convoace autorităţile şi a trimis şi comisarii regali să supravegheze, și să fie întocmit un proces-verbal.

Se pare că între jandarmi se aflau şi Briceag Stan şi Burcea Ion, iar între comisarii convocaţi erau Pirţă, Fătu, Florescu…, iar din partea S.S.I., chestorul Nicolae Mihalache. Cei prezenţi au fost impresionaţi de cantitatea imensă de aur predată către sovietici (erau plăci cât o tăblie de masă), dar şi de faptul remarcat de către toţi, ca plăcile aveau gravate texte şi figuri de personaje, clădiri, dispuneri de forţe militare etc.”.

Fragmentul, de domeniul științifico-fantasticului, ne sugerează că o grupă de jandarmi a menținut în Curtea de Argeș o poziție fortificată la Sân Nicoară până la data de 14.09.ʼ44. Trebuie să fi avut gonadele mari cât roata de car și grele ca cea de moară jandarmii argeșeni dacă au reușit să țină la respect trupele sovietice dotate cu armament greu, care deja controlau total zona. Încă din 6 septembrie rușii demontaseră, împachetaseră și pregătiseră pentru transport centrala telefonică a orașului, iar până-n  9 ale lunii au luat ”până şi caii pompierilor3.

În acest punct, poate vă întrebați pe ce-și bazează totuși Ionescu rocamboleasca construcție. În afară de foarte mult tupeu, singura mențiune trasabilă este aceasta:

D-l Nicolae Leonachescu4, născut în Stroeşti, la câţiva kilometri de Curtea de Argeş, povesteşte că în anii războiului, copil de zece ani fiind, atunci când mergea la oraş, trecea pe lângă Biserica Sân Nicoară.

Atunci când se apropiau de aceasta, jandarmii înarmaţi goneau pe toţi trecătorii să meargă pe celalalt trotuar, să ocolească zona. Mai mult, precizează dânsul, întrebaţi de ce, jandarmii i-au răspuns că acolo este îngropat aur”.

Locuitorii Curții de Argeș cunosc prea bine dispunerea în teren a ruinelor de la Sân Nicoară. În tranzit fiind, de ce să treacă pe acolo? Și care celălalt trotuar? Și mai ales, de când și până unde un militar sub consemn face confidențe despre misiunea în desfășurare unui mucos de 10 ani?

Restul textului este balast și ordinărie chioară: Ionescu ia în vizor o serie de personalități cultural-istorice autohtone în care-și bagă, scoate, își bate de, îi perpelește individual sau în grup. Un veritabil viol post mortem, cu autorul în rol de necrofil pervers până la Dumnezeu. Singurii care ies onorabil din poveste sunt cei ce-i dau dreptate: nici mulți, nici semnificativi în vreun fel!

Reținută cu titlu de maculatură, broșura lui Ionescu se înscrie în registrul variatei  scenarite care leagă destinul plăcilor ”de la Sinaia” de ruși. Deloc întâmplătoare și mai ales, deloc gratuite.

 

Note: 1Aurel Ionescu – ”Durpaneus sau Cum nu au fost topite plăcile de aur cu consemnări din vremea geto-dacilor găsite în tezaurul de la Sinaia”, Ed. Dacoromână TDC, București, 2011; 2În ”Strămoșii noștri reali: geții – dacii – tracii – ilirii: națiunea matcă din vatra «Vechii Europe»” (Ed. Mica Valahie, București, 2010, pg. 95), G.D. Iscru îl indică ca profesor. Și totuși, Ionescu ”nu este nici arhitect, nici profesor, nici altceva! E un ins cu probleme la «mansarda», (…) atunci când a citit și el despre aceste artefacte, s-a trezit și s-a crezut cel chemat de pronie să le salveze, el considerându-se, la propriu, un urmaș sau o reîncarnare al nu știu cărui rege dac. Și-a luat apelativul de Jupân, probabil din considerentul că el este cel ce va face dreptate, va scoate la suprafață adevărul despre plăcile de plumb, pedepsindu-i pe cei de teapa mea, care am refuzat să-i dau crezare, cum a făcut-o Iscru, înjurându-i și punându-i la stâlpul infamiei, ca un adevărat justițiar, ca un jupân”. Fără comentarii!; 4Nicolae Leonăchescu (n. 9.07.1934, Stroești, Mușătești, Argeș, România, †4.08.2019).