Una dintre sursele de prim rang ale cărții lui Dumitru Manolache este specialistul telecom. Luca C. Manta1 (†).
Pasiunea pentru daci și naționalism a domnului Manta datează dinainte de 1989 (îi găsim una dintre lucrări2 la loc de cinste în arhiva ISISP), dar s-a manifestat pregnant mai ales după, când împreună cu prietenul său Nicolae Copoiu și alții fondează Liga pentru Renașterea Daciei (1990) și gazeta ”Renașterea Daciei” (1992). Activitatea sa bogată – numeroase articole, cărți și participări la simpozioane (unele distinse cu diplome și medalii) – este încununată de un amănunt esențial: Manta este depozitarul arhivei personale a activistului comunist Copoiu, un adevărat tezaur informativ despre daciștii de la noi și de aiurea aflați în evidența vechiului regim.
Deși cunoștea bine problema Tăblițelor de plumb ”de la Sinaia” (atât pe filiera lui Copoiu cât și a fam. Velcescu), și în ciuda constantei participări la întrunirile cercurilor bucureștene de dacistică, până în anul 2003 Manta nu s-a pronunțat niciodată public pe seama lor. Folosindu-i propriile cuvinte, ”se naşte o întrebare logică”, de ce?
Ieșirea la rampă a lui Augustin Deac, îi trezește dlui. Luca Manta gustul sângelui proaspăt și cald, reactivându-i resentimentele față de familia Hohenzollern-Sigmaringen, pe care o învinuia (când indirect, când fățiș) că ar fi furat pământurile celor ”7 (sau 2 – n.n.) fraţi Manta (care) aveau în stăpânire muntele Furnica”3. Acest detaliu este util pentru a înțelege doza de subiectivism și implicarea personală care-l anima.
Deși în curată tradiție diletantă îi acuză constant pe istorici de obstrucționare și tăinuirea unor date esențiale pentru istoria neamului nostru, Luca Manta s-a folosit tot timpul de diferite pretexte subțiri pentru a limita accesul la documentele moștenite de la Copoiu. Nu este singurul și nici măcar cel mai înverșunat caz: familia lui Paul-Lazăr Tonciulescu blochează cu bună știință întreaga arhivă a Cercului Deceneu, al cărui secretar științific a fost răposatul. De reținut acest dublu standard specific.
Vom ilustra felul în care Luca Manta prezintă fapte, arătând cum a înțeles să interpreteze un articol scris de Mihail Eminescu în data de 4 mai 1877 și identificat de el în ediția ”Opere” (IX):
”Corespondenții străini
Inamicii noștri sînt în țară și în mare număr și ei plătesc ospitalitatea noastră calomniindu-ne; fiecare cuvînt care iese din gura noastră se răstălmăcește și, zburînd prin firul telegrafic în toate colțurile Europei, devine un act de acuzațiune în contra țărei noastre. De aceea sîntem datori să fim poate în cuvinte mult mai rezervați încă decît in acte.
Iată cuvintele d-lui Cogălniceanu rostite în camera deputaților, cuvinte cari au nevoie de oarecare comentar. Într-adevăr nu e o monstruozitate de care corespondenții ziarelor din Viena și Pesta să nu fie în stare a învinui pe români. Neue freie Presse mai cu samă se întrece pe sine însăși în aiurările cele mai perverse, în calomnii de-a dreptul criminale. Astfel ea zice cum că la Calafat oastea română e de-o poștă îndărătul orașului, ca să nu fie ajunsă de ghiulele[le] din Vidin, că orașul nostru e sfărmat cu desăvîrșire, pe cînd în Vidin au ars numai două case ș-au fost rănite două babe, că la Oltenița, la împușcătura în vînt a unui monitor, toți soldații noștri s-au retras. Vapoarele noastre «Fulgerul» și «Ștefan cel Mare» au fost captivate de turci. În fine ziarul francez «Presse» au adus știrea că M. Sa Domnul a pus să transporte averea sa personală la Sigmaringen și că mai mult de treizeci de lăzi au plecat pîn-acum din București [s.n.].
Nu mai vorbim de răstălmăcirea plină de ură care se dă fiecărui cuvînt ieșit din gura Domnitorului sau a demnitarilor statului.
Nouă ni se pare că sînt mijloace îndestule în contra acestui abuz de fantazie a corespondenților străini. Dacă sîntem odată în stare de război, ar trebui ca toate scrisorile adresate în străinătate să se deie deschise la poștă, iar cuprinsul lor să fie controlat de organe discrete ale poliției. Se-nțelege că pentru aceasta ar trebui un anume vot al adunărilor, care pentru caz de război să suspende provizoriu articolul din constituție relativ la secretul scrisorilor”4.
De înțeles este ce era de înțeles: Eminescu combate știri din sfera calomniilor, răstălmăcirilor, abuzului de fantezie, ”aiurările cele mai perverse”5. L. Manta, poate datorită bătrâneții, ”traducea” cu totul altceva:
”Se naşte o întrebare logică, de ce prinţul Carol I şi-a pus la adăpost averea sa personală la castelul familiei din Sigmaringen şi numai cu câteva zile înainte de discursul ţinut în 10 mai 1877 cu ocazia proclamării independenţei României?”6.
Aiuritor? Chiar așa!
***
În cartea sa, D. Manolache transcrie o fișă realizată de Luca Manta după Referatul ”Magazinului Istoric”, prezentat și de noi în facsimil și transcriere.
Reținem pentru exemplificare o frază-cheie:
”(Copoiu a zis: NU SE POATE TIPĂRI – PERICOL PROCES DE JUDECATĂ (sic!). LIPSĂ DOVEZI)”7.
Jurnalistul detaliază și face dovada că nu văzuse originalul:
”Într-o discuție purtată de noi cu domnul Manta în 6 noiembrie 2005, l-am întrebat la ce pericol se referea profesorul (sic!) Copoiu când a spus că materialul dactilografiat nu putea fi tipărit. Dânsul ne-a declarat că profesorul se referea la «familia regală»”8.
Ce spune documentul în realitate?
”În legătură cu aceasta, trebuie ținut seama și de faptul că afirmațiile făcute de Alexandru-Vasile Ionescu cu privire la ”topirea” tăblițelor poate provoca un proces de presă, potrivit actualei Legi a Presei. Urmașii familiilor Emil Costinescu și Gheorghe Mateescu ne pot da, potrivit acestei legi, în judecată, procesul dezbătîndu-se nu pe bază de afirmații, ci de probe”9.
Desigur, nici în visurile lor cele mai frumoase, Costineștii și Matheeștii nu s-au imaginat familii… regale.
În concluzie: informațiile nefiltrate (brute) oferite de specialistul telecom. Luca Manta sunt valoroase; interpretarea lor este discutabilă și poate că ar trebui ignorată. În ceea ce ne privește, credem că Dumitru Manolache a făcut tocmai invers în cartea sa: a preluat niște influențe și le-a exacerbat, neverificându-le deloc substanța și temeinicia.
N.B. În ultimii ani, autorul acestor rânduri a fost un prieten apropiat și editor al dlui. Manta (†2021). Rândurile de mai sus nu trebuie înțelese ca o punere între paranteze a activității de-o viață a răposatului, ci simplă corectare a unor erori și subiectivisme datorate vârstei înaintate. De asemenea, cunoscând insistența sa pedantă referitoare la fapte și dovezi, considerăm că ele se înscriu în spiritul care l-a ghidat întreaga viață. Dumnezeu să-l odihnească în pace!
Note: 1Pentru detalii (auto)biografice, vezi Luca Manta – ”Activități tehnice și de creație, dovezi noi”, Ed. Nobiscum Deus, București, 2021; 2SANIC, Fond ISISP, nr. inv. 3463/ 6 (vol. I-III): ”Lucrarea lui Manta Luca intitulată Teoria codării (enigmatice) a limbii române (1987), însoțită de comunicarea științifică intitulată Zamolxis stă ascuns în peștera istoriei dar soarele geografiei îi luminează căile de peste 2000 de ani (1989) și harta R.S. România (1989) cu adnotări. Originale”; 3,6Pentru detalii, vezi Luca Manta – ”Vorbire în legătură cu Tezaurul de la Sinaia”, în ”Dacia Magazin”, nr. 67-68/iulie-august 2011, pg. 35; 4M. Eminescu – ”Corespondenții străini”, publicat inițial în ”Curierul de Iași”, 4.05.1877; reprodus în M. Eminescu – ”Opere”, vol. IX, Ed. Academiei, pag. 372-373; 5Știrea originală publicată în ”la Presse”, an 42, duminică 6.05.1877, pg. 1: ”Le prince Charles de Roumanie a fait transporter ses biens personnels à Sigmarigen, château de la familie des Hohenzollern. Plus de trente caisses sont déja parties de Bucharest”; 7,8Dumitru Manolache – ”Tezaurul Dacic de la Sinaia. Legendă sau adevăr ocultat?”, Ed. Dacica, București, 2006, pg. 32; 9Referat ”Magazin istoric”, Arhiva N. Copoiu/Luca Manta.
