”Se vorbeşce despre anticităţi.
– Eu cumpĕr cele mai rare şi mai frumóse anticităţi de la X…, ḑise
un amator; numai mie imi face cele mai mari reduceri de preţ.
– Me értă, intrerupse un alt amator, mie imi face reduceri şi mai mari!
– Datale! aide de! … dar mie imi vinde cu preţul de la fabrică!”1
”Un neguţător de antichităţi, căruia i se ḑicea că lucrurile
antice au devinit fóarte rare, răspunse cu convingere:
– Ah! nu-mi mai vorbi dʼasta; dacă sʼar face oricât
de puţine, tot ar fi dʼajuns pentru toată lumea!”2
Periodic și cu o anumită ciclicitate ale cărei explicații pot fi doar bănuite, artefactele denumite generic Tăblițele ”de la Sinaia” sunt readuse în atenția publicului.
Privită din exterior, pare o joacă: daciștii își manifestă uimirea de a fi (re)”descoperit” ce știau de mult și nu uitaseră niciodată, istoricii, luați cu repetiție prin surprindere, replică din scurt cu aceleași ipoteze simpliste, pe care să le ofere în lipsă de altceva, publicul se înfierbântă și se divizează, apoi totul se stinge până la activarea unui nou ciclu.
Un conspiraționist ar putea bănui un blat consolidat în timp, însă explicația este mult mai prozaică: o variație după Robert J. Hanlon (”Nu atribuiți niciodată răutății ceea ce poate fi explicat în mod adecvat prin prostie”) și o lege a lui Carlo Maria Cipolla (”Probabilitatea ca o anumită persoană să fie stupidă este independentă de orice altă caracteristică posedată de acea persoană”).
Atlfel, este cu totul improbabil să observi că ai o problemă care tot apare și apare și apare și să nu pregătești o mapă documentară din timp, pe care s-o scoți la nevoie, să faci echipei un briefing și să ieși pe interval cu temele făcute. Și da, e greu să acuzi pe cineva că râde de tine atâta vreme cât îi dai toate motivele!
***
Reacția e construită pe două paliere.
Primul afirmă că sunt falsuri. Am arătat deja cum s-a ajuns timpuriu la această concluzie: au fost identificați niște markeri și pe baza lor s-au extrapolat concluzii, consolidate în timp pe bază de conformism, autoritate dar și incurie, fără adăugiri deosebite. Explicații au fost oferite publicului foarte rar, superficial și segmentat: deși cu toate șansele de a fi corecte, sentințele nu au convins pe nimeni.
Al doilea palier a constat în ghicirea originii, demers inutil și plin de riscuri gratuite. Ca soluție de minimă rezistență au fost indicați cu jumătate de gură și glas stins Hasdeu și Densușianu. Ambii erau daciști fervenți, ambii aveau cunoștințele lingvistice necesare (Hasdeu mai mult, Densușianu vă mulțumește pentru aprecierile nemeritate), ambii aveau resurse materiale (Hasdeu poate că da, Densușianu ar fi vrut el), ambii au suferit în a doua parte a vieții de recluziune și zdruncinări mintale, ambii au avut oarecare apropieri de Casa Regală (”de la Sinaia”) și mai ales, ambii erau morți, deci ținte vulnerabile și convenabile.
Cu Hasdeu am lămurit deja: încă din 1893 se pronunțase asupra calității Tăblițelor, numindu-le ”o mystificare”3. N-ar fi exclus ca sintagma ”falsurile lui Hasdeu” să fi incubat un adevăr răstălmăcit de trecerea timpului; de la piesele ”daciane” pe care până și dacistul Hasdeu le-a considerat falsuri (un adevăr factual!), la ”falsurile lui Hasdeu” e cale scurtă pe linia telefonului fără fir, adică wireless.
În ceea ce-l privește pe Densușianu, vom elabora într-o secțiune dedicată, deoarece gogomănia este spumoasă, dar și neliniștitoare.
Alte soluții, nenominale de data aceasta, implică anonimi cu mințile rătăcite (cumva o extensie a variantelor anterioare), o societate secretă (o sectă esoterică sau un club tematic), patrioți iluminiști transilvăneni și lista rămâne deschisă.
Noi nu ne-am propus să intrăm în jocul originale vs. falsuri vs. invenții și nici – Doamne ferește! – să venim cu ”descifrări”. Am dorit, în schimb, să le investigăm istoria și am insistat pe felul cum ele au fost folosite în diferite scenarii aiuritoare. Pe scurt, meritoriu, ne-am păstrat în limita competențelor personale.
Cu toate acestea, suntem tentați să prezentăm câteva aspecte curioase cu privire la conținutul acestor artefacte. Pe baza lor superficialii le-ar fi catalogat imediat. Nu avem însă de ce să ne grăbim cu concluziile de vreme ce fără a le cunoaște istoricul (originea și traseul), tăblițele nu au nicio valoare probatorie.
Note: 1”Familia”, nr. 35/31.08_12.09.1886, pg. 421; 2”Familia”, nr. 40/5_17.10.1886, pg. 481; 3Iacob Livescu – ”Orașe și cetăți Scythe, Thrace și Dace”, în ”Literatorul”, nr. 12/ 1893, pg. 14.
